După 1989, dintr-o ţară extatic-lirică, România s-a transformat într-una violent-epică. În numai câţiva ani de la urcarea precipitată a lui Ceauşescu şi a soţiei lui în helicopterul de pe acoperişul sumbrei clădiri a CC al PCR, s-au petrecut mii de alte fapte senzaţionale, adevărat dar ceresc pentru ziarişti (deşi unii, insaţiabili, au simţit nevoia să mai şi inventeze câte o întâmplare, cum a fost aceea, remarcată de presa internaţională, cu lucrătorul de la morgă care, violând o moartă, a înviat-o). Dintre toate, unul mi-a rămas pentru totdeauna în minte ("pentru totdeauna" însemnând destul de puţin, cam o cincime din viaţă, întrucât patru cincimi deja le-am trăit). Este vorba de modul cum a fost tratat post-mortem un tânăr, care şi-a găsit sfârşitul căzând pe linia de metrou, în faţa unei garnituri care tocmai intra în staţia de la Universitate. Ei bine, cadavrul acelui tânăr a fost lăsat ore în şir pe şine (nu a avut nimeni curajul să-l ridice înainte de venirea "Procuraturii", iar "Procuratura", ca de obicei, întârzia; totodată, n-a avut nimeni curajul să întrerupă circulaţia subterană, fiindcă această decizie nu o putea lua decât un director, care tocmai atunci era de negăsit). Drept urmare, trupul neînsufleţit, secţionat în trei, a fost tăiat încă o dată şi încă o dată de garniturile care au mai trecut prin staţie, sub privirile uimite ale pasagerilor care, cu sensibilitatea bruscată, nu renunţau totuşi să urce în vagoane. Au urmat mineriadele (pentru orchestrarea cărora, în mod curios, Ion Iliescu nu este nici astăzi judecat, ca şi cum s-ar bucura de o imunitate vrăjitorească în faţa justiţiei), autoincendierile, comerţul cu copii, transformarea pensionarilor în cerşetori etc., etc., un întreg spectacol grotesc şi terifiant al insultării fiinţei umane. Au mare noroc, în vremea noastră, "nesimţiţii" (cei eternizaţi de Radu Paraschivescu) pentru că, aflându-se