Nu e nici un secret: nici Romania si nici Bulgaria nu au fost prea tare dorite inUniunea Europeana. In contextul politic actual de pe continent, in care pana si aderarea unei tari precum Croatia, relativ mica din punct de vedere al populatiei, bine "asezata" ca economie si infrastructuri, o destinatie turistica de prima mana, este in buna masura suspendata, si Bucurestiul, si Sofia ar mai fi avut de stat ani buni in anticamera UE. De altfel, intr-un scenariu avansat de Fundatia Bertelsman spre sfarsitul deceniului trecut, bazat in mare parte pe evaluari din interiorul Comisiei Europene, orizontul de timp considerat viabil pentru aderarea statelor din Balcani era perioada 2012 - 2015. Ambele tari au prins insa o nisa favorabila in 1999, imediat dupa incheierea razboiului din Kosovo, si au beneficiat in persoana lui Tony Blair de un avocat determinat si convingator care dorea o extindere cat mai ampla, dincolo de perimetrul format de statele dinGrupul de la Visegrad si din Tarile Baltice, intre altele si pentru ca, intr-o Uniune semnificativ largita, influenta tandemului franco-german se diminua in mod inevitabil. Asa ca, la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, in decembrie 1999, Romania si Bulgaria au fost incluse in extremis pe lista statelor, 12 in total, care incepeau negocierile de aderare la UE. Numai ca decizia formala de atunci si cele ce au urmat, intre care si ultima, care consfintea aderarea celor doua tari incepand cu 1 ianuarie 2007, nu au schimbat in mod decisiv si perceptia lor in spatiul occidental. E, evident, mai simplu, mai comod sa vii din Praga, Budapesta sau Varsovia decat sa vii de la Bucuresti. Acest handicap ne va urmari inca destula vreme de acum incolo, mai ales ca din punct de vedere tehnic statutul de membru vine la pachet cu cele mai dure restrictii si conditionari din istoriaUE, cu clauze de salvgardare care pot bloca eliberarea