În luna noiembrie se împlinesc 20 de ani de cînd PF Teoctist a devenit Patriarh al BOR. Nepătrunse mai sînt căile Domnului! Ştiu foarte bine că Patriarhul a fost mereu criticat, pe bună dreptate: i s-au reproşat - mai ales în cercurile intelectuale - pasivitatea faţă de politica buldozerului, adeziunea encomiastică la cultul ceauşismului terminal - şi multe altele, începînd cu presupusa activitate legionar-antisemită din tinereţea sa de student teolog, într-o Românie schimonosită de război, extremism şi incertitudine. Eu, unul, încerc să salvez o perspectivă mai nuanţată. Nu pentru că mi-aş permite să anticipez verdictul divin, la Judecata de Apoi, sau pentru că încurajez o abordare strict contextuală, ci pentru că îl cunosc de mult pe Părintele Patriarh şi sînt gata să livrez alte mărturii despre persoana sa. Prima e legată de vocaţia lui monahală, tradusă prin opţiunea adolescentului de odinioară şi continuată printr-un stil de viaţă cumpătat şi obişnuit cu rugăciunea. Patriarhul are o bonomie moldovenească şi o modestie intrinsecă pe care deceniile de camilafcă şi engolpion nu le-au alterat nicidecum. Ştie să cultive demnitatea rangului fără să o degradeze în vanitate paranoică şi damf de parvenit. În puţini alţi ierarhi ai Bisericii a rezistat, sub mătăsuri, duhul paterical şi simţul absolut al relativităţii celor lumeşti. A doua mărturie ţine de pocăinţa discretă, dar intensă, prin care a trecut după 1989, cînd a fost - statistic şi jurnalistic vorbind - cel mai expus la atacuri şi cel mai dornic să asume, de unul singur, vina colaboraţionismului din perioada bolşevică. Am şi un gînd pur personal de recunoştinţă faţă de PF Teoctist, care - aşa cum rezultă din amintirile mele şi din dosarul de urmărire pe care mi l-am citit recent, la CNSAS - a vrut cu tot dinadinsul să mă apere de securiştii strecuraţi abundent în zona Patriarhiei. Poate că, dacă n-ar fi fo