Iniţiativa acestui colocviu aparţine domnului Vasile Dem. Zamfirescu, un vechi prieten care se ocupă solitar, în România, de editarea unor lucrări de psihanaliză, iar acum, în mod special, de editarea operelor lui Jung. Solitar, pentru că aşa se fac la noi în general lucrurile: în grupuri mici sau de unul singur. Important însă este că lucrurile se fac pînă la urmă. Cu ocazia lansării acestei ediţii Jung, ne-am gîndit să organizăm şi o dezbatere, prilej cu care am constatat că nu avem prea mulţi jungieni. În timp ce Freud a început să se consolideze în România, pentru cunoaşterea lui existînd un consistent efort instituţional, în materie de Jung lucrurile par să fie oarecum la început.

E curios că e aşa pentru că Jung este, într-un anumit sens, o lectură mai spectaculoasă decît cea a lui Freud, o combinaţie foarte ciudată (şi, pentru mine, foarte atrăgătoare) între un stil riguros, aproape burghez (a fost un om cu o carieră academică solidă şi cu o viaţă de familie foarte aşezată) şi un gust pentru abisal, pentru penumbre, cu totul ieşit din comun. E ceva foarte elveţian în asta, pentru că Elveţia este o ţară în care bancherii convieţuiesc cu pictori ca Füssli, unul dintre cei pe care suprarealiştii îi invocă adesea ca maeştri fondatori. Combinaţia asta între o stabilitate leonină şi o abisalitate germanică este caracteristică pentru Jung, care spune la un moment dat: "am făcut experienţe interioare atît de delirante, încît mi-am dat seama că, făcînd acelaşi tip de experienţe, oameni ca Nietzsche sau Hölderlin au capotat. Mi s-a întîmplat să pot supravieţui".

Probabil principala calitate a lui Jung ca terapeut, ca cercetător, ca antropolog (am spune astăzi) este curajul. El a avut curajul să-şi rişte sănătatea interioară printr-un experimentalism dus la limită, dar a avut curajul să-şi rişte şi prestigiul. Într-o lume care nu era încă atît de frăgez