Trăim într-o epocă în care ştiinţa a devenit insuportabilă. E prea multă luciditate şi prea mult scepticism în deprinderile ei ca s-o mai putem privi cu ochi buni. Iar ceea ce o face cu adevărat de nesuferit e încăpăţînarea cu care adepţii ei ţin să ne spulbere iluziile, amintindu-ne mereu că lumea în care ne mişcăm e una guvernată de legi fizice sau chimice de a căror tiranie nu poate scăpa nimeni. În plus, prin observaţiile, experimentele şi verificările necontenite la care îşi supune adevărurile, ştiinţa a ajuns să ne dezvrăjească lumea. Ne-a furat posibilitatea minunilor, ne-a răpit credinţa în supranatural, ne-a luat speranţa în nemurire şi ne-a preschimbat mai toată tradiţia într-un muzeu deprimant înţesat cu superstiţii defuncte. E trist s-o recunoaştem, dar, din punct de vedere ştiinţific, tradiţia nu e decît numele pe care îl dăm neputinţei noastre de a ne lepăda de trecut. În locul ei, ştiinţa a ridicat siluetele reci ale unor legi lipsite de îndurare: conservarea energiei, legile termodinamicii, evoluţia darwiniană, sistemul copernican, ecuaţia lui Einstein sau legile transmiterii genetice. În faţa acestor necruţătoare principii materiale, tresărim speriaţi ca înaintea unor dogme aride şi dure, dar nişte dogme cărora, deşi le recunoaştem valabilitatea, refuzăm să le acceptăm cruzimea. Sau, mai bine spus, le acceptăm adevărul, dar nu le putem accepta universalitatea, adică o valabilitate care să fie pînă într-atît de generală încît să nu lase locul unor excepţii salvatoare. Cu alte cuvinte, adevărul este al ştiinţelor, dar nu mereu şi nu peste tot. Mai sînt şi excepţii, nu multe, doar cîteva, adică tocmai acelea care, aidoma unor fulguraţii apărute în zilele fericite, ne pot răscumpăra obedienţa cu care, în restul zilelor, îndurăm valabilitatea descurajatoare a ştiinţei. Fără aceste excepţii încurajatoare, am fi siliţi să acceptăm că principiile divine au m