Datoria poetului este să moară... să publice şi să moară în provincie" (I. D. Sîrbu) Ion D. Sîrbu e negreşit unul din cazurile cele mai spectaculoase ale literelor noastre contemporane. Membru al unei generaţii "de scrificiu", i-a "dublat" în chip păgubos pe corifeii de succes imediat ai acestuia (Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu), menţinîndu-se, bizar, şi în cadrul Cercului literar de la Sibiu într-o poziţie echivocă, de "simplu bufon", după cum singur se aprecia. Un soi de... Ion Creangă livresc, un spirit rabelaisian, care, aşa cum spune Ion Vartic, "nu-şi putea întotdeauna reţine impulsul de a face public adevărul, chiar şi cînd e vorba despre mici adevăruri". Dar oare dimensionarea adevărurilor nu este relativă? "Am trăit periculos, scriu periculos", declara scriitorul, referindu-se, evident, pe de-o parte la tripla-i experienţă întunecată ce i-a marcat viaţa (războiul, detenţia, munca în mină), pe de alta la simţămîntul că producţia sa întrupează "un principiu, un destin, o datorie", fiind nu numai o expresie individuală ci şi una epocală a "adevărurilor" ce i s-au înfăţişat. "Adevăruri" cu o încărcătură subversivă la adresa societăţii totalitare cu care a avut nenorocul a se confrunta prin mijlocirea unei existenţe dramatice, precum un alibi al propoziţiilor sale. Scriitura acestora are adesea o notă de urgenţă, o febrilitate, o precipitare care şi-a găsit probabil tiparul cel mai adecvat în jurnal şi în scrisori. Epistolele lui I. D. Sîrbu pe care ne propunem a le adnota în prezentele rînduri posedă o îndoită faţă. Adresîndu-se cîtorva prieteni şi cunoştinţe, nutrindu-se din substanţa proximităţii abordată cu o ironie suculentă, ele ilustrează o tendinţă de transcendere a acesteia, un recurs la instanţa supremă, cea divină. Conştient că scrisorile nu i s-ar putea sustrage "cuţitului cenzurii", semnatarul le orientează către un orizont absolut: "acum e