Am lasat-o sa se coaca putin, pentru ca la noi exista traditia ca orice lucru bine inceput sa moara dupa putin timp pe cale naturala. Astfel ca singura noastra traditie este a lipsei de traditie. Avem vocatia inceputului de drum, a luarii mereu de la capat cu o frenezie ce frizeaza absurdul. La fel de repede ne debarasam de casa parinteasca, de locul nasterii, de fotografiile de familie, de propriul nostru trecut, dupa cum la fel de rapid vrem sa credem ca lumea -toata - a inceput cu ieri-ul cel mai recent. Buldozerul pare a fi simbolul-cheie al lumii romanesti. Se construieste putin, se pastreaza putin, dar se darama mult.
Lecturi publice, serate poetico-muzicale in diverse spatii si sub diferite formule s-au mai incercat. Au pornit fastuos multe dintre ele, au ars frumos o vreme, dar s-au stins intr-un soi de apatie vecina cu stanjenitoarea senzatie ca nu isi mai aveau rostul.
De aceea, am privit cu prudenta serile de vineri de la Muzeul National al Literaturii Romane, orchestrate de Traian T. Cosovei. Nici spatiul nu imi inspira mare incredere, pentru ca vadul nu este propice unei atmosfere poeticesti, chiar daca aici se aduna multi scriitori, plasticieni, muzicieni, actori, jurnalisti, dar si gura-casca si pierde-vara. Se voroveste mult, se taie planuri "din cutite si pahara", se mai sparg niste lansari de carte, dar in esenta locul nu predispune nici macar la pioasa ascultare a vecinului de masa, daramite a cuiva care ar citi niste poeme spre a fi ascultat de toata lumea.
Garantia unei incercari reusite era asigurata, intr-o buna masura, de T.T. Cosovei care pe de parte este un fin receptor de poezie, un altruist atunci cand vine vorba sa scrie despre poeti sau sa puna in valoare creatii ce nu-i apartin, iar pe de alta parte are stiinta publicului - vorbeste bine, simte momentele de posibila apatie si poseda o naturala vocatie actoriceasca
