Venite de peste mari si tari, din indepartari necuprinse de mintea copilului care eram atunci, cateva randunici isi facusera cuib in cosarea din chirpici a bunicilor.
Soseau mereu primavara, cand pamantul se zvanta de-a binelea si se spuzea de gaze in culorile inefabile ale curcubeului, ametite de risipa luminii solare. Cum de nimereau in acelasi loc, an de an, nu m-am lamurit pana in ziua de azi, dar, oricum, prin aprilie le vedeam deja pe linia satului, randuite pe sarmele de telegraf. Alcatuiau un abac viu si cantator, intalnit apoi in abecedarul buchiselii scolare. Se infoiau mandre nevoie mare, isi ciuguleau penele, negre ca smoala, si-si miscau cu neastampar pasaresc cozile sparte si subtiri ca dintii unei furculite uriase. Vazduhul prindea dintr-o data viata, trezit de ciripitul lor ascutit si gures. Stateam pe buza santului, pandind orice zbatere de aripa, curios sa le aflu taina ridicarii la cer si visand sa pot zbura cu ele. Visul asta nesavarsit m-a urmarit mult timp si-mi aduc aminte ca ma cataram in duzii dinspre ulucile oborului, doar-doar voi scurta drumul spre buricul ceresc. Dar, in lipsa aripilor, inaltarea omului nu inseamna si zbor, ci nazuinta. Nimic altceva. Am amanat, trist si neimpacat, gandul acesta, continuand sa le tin de urat omizilor paroase care invadau, spre vara, frunzisul copacilor atat de prietenosi, si-n preajma bietelor taratoare am rumegat altfel conditia mea de nezburator. Cu condescendenta si infinita intelegere.
Straine de istovul ce-mi storsese imaginatia, randunelele, harnice si voioase (chiar asa, nu le-am simtit niciodata mahnite, atinse de porniri melancolice!), intrau si ieseau din cosare, carand paie si franturi de surcele. Unde invatasera sa mestesugeasca alveolele din pamant si paie, nu stiam defel si nu stiu nici acum. Urmaream, vrajit de frenezia care le cuprindea, spectacolul zidirii si-mi este rusin
