Deşi raportabile cu uşurinţă la creaţia anterioară a Gabrielei Melinescu, dovedind în acelaşi timp valenţe autobiografice, nuvelele din volumul Ghetele fericirii (Polirom, 2006), lansat de curând în cadrul festivalului "Zile şi nopţi de literatură", se pretează cu succes şi unei lecturi independente de contextualizarea genetică, în măsura în care se dovedesc nişte "poveşti" ce transgresează cu succes spaţiul şi timpul, depăşind chiar autorul, cum ar spune Gadamer. În cele nouă nuvele raţiunea "vitală" surclasează "raţiunea pură", înţelegerea existenţială fiind cea care primează şi care promovează, aşa cum observa Paul Cornea, emoţii, experienţe, imagini, trăiri sufleteşti, fantasme. Vocaţia misterului vine să dea seamă de ceea ce autoarea numise cu ceva timp în urmă "boala de origine divină", boala numărul unu a vieţii, o boală de care suferă toţi oamenii şi care ne macină mărunt, făcându-ne uşori la plecare. Iubirea imposibilă, căci despre ea este vorba, îşi păstrează şi în aceste proze reputaţia de cel mai sublim sentiment, în ciuda faptului că este prins mereu în confruntarea dintre viaţă şi moarte, pentru că, ne spune autoarea, "acolo unde era un surplus de viaţă, acolo apărea repede şi contrariul ei" (p. 211). Gabriela Melinescu pune în faţa cititorilor, fără emfază înduioşătoare, nişte fiinţe însingurate, fragile, şi prin urmare vulnerabile, nişte conştiinţe problematice ce stau sub semnul fiorului existenţial şi al jocurilor transcendentale, dar pentru care iubirea, percepută deseori ca război, reprezintă vectorul existenţei, atâta timp cât aceasta trezeşte mereu sentimente bune. }esătura realului este deseori pulverizată de amestecul subtil, aproape imperceptibil de real şi straniu, vieţile fiind articulate în universuri concentrice, în care referenţialul este dublat de un context nevăzut, iar claritatea vieţii este minată de o lume subterană ce are puterea d