noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese, toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi, ca nişte statui oarbe luminate de-o lună abia răsărită. mâinile pândeau încleştate pe lemnul mesei. nu le priveam pentru că era două şi era noapte şi ei au zis "am văzut în locul tău o mână fără degete" şi-n loc de ochi, pumni de sârmă ghimpată li se întindeau sub frunte. am zis "eu plec" şi m-am ridicat şi ei nu s-au clintit, doar degetele le-au zvâcnit încet. pentru că era două şi mai era şi lună pe cer şi drumul de aici până acasă e la vreo patru kilometri, cât zece ploi. îmi strâng haina în jurul gâtului. pornesc. şi ei, din spatele ferestrei, ca nişte statui oarbe, privindu-mă. cunoşteam bine drumul, doar ceaţa mă-ncurca puţin. de la iancului spre vatra luminoasă şi de-acolo parcul şi-apoi ajung în muncii şi de-acolo până în dristor doar zece-cinşpe minute. o nimica toată. o plimbare prin cele zece ploi, pe sub o sută de vagoane de noapte. şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă şi păsări nu se vedeau deloc şi oameni, nici ţipenie. am râs în liniştea aia înfundată pentru că era două şi era ceaţă şi zece ploi deodată mi se scurgeau pe obraz şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci. m-am oprit. făcusem, ce-i drept, o sută de paşi. poate m-am grăbit puţin, îmi zic. nu e un drum scurt, îmi zic. trebuie să fii mai cu băgare de seamă. aşa că m-am oprit, dar nu mult, cât să privesc ploaia, luna şi-apoi am pornit, poate mai încet, dar tot râzând şi până la intrare în vatră nu m-am oprit deloc. şi vatra nu mai lumina aşa puternic. e o farsă, un joc, o învăluire, mi-am zis, dar înainte de toate mă aşez puţin. înainte de vatră oricum trebuie să te odihneşti. am râs şi noroc că era ceaţă şi ceaţa mi-a înghiţit repede râsul şi l-a făcut neauzit. de-acum o să râd doar pentru mine, am zis, mi-am privit ceasul şi era doar trei şi mai erau