Voi scandal! Voi să mor! Zoe Trahanache Personajele, ca toţi oamenii, mai mor. În literatura română se mai şi ucide. Dar foarte des şi din varii motive, personajele îşi pun capăt zilelor singure. Sau încearcă să o facă. Uneori gestul e justificat. Alteori rămîne obscur, ca în cazul casierului Anghelache al lui I.L. Caragiale. Sinucigaşul acesta a stîrnit cascade de cerneală şi tsunami-uri de controverse critice. Evident, autorul sconta o reacţie de acest fel şi se baza pe lovitura de teatru: casierul cu reputaţie nepătată are un acces de furie cînd un alt casier fuge cu banii. Dar împotriva celor care nu l-au verificat temeinic şi la timp. El cere să fie verificat des şi sever. Dă de bănuit că a fost necinstit sau măcar neglijent. Cînd se sinucide, "amicii" au aparent dovada acestei ipoteze. Dar, a doua lovitură, sumele din casă sînt intacte. Să fi fost totuşi, cîndva, Anghelache vinovat de fraudă? Sau... În rest, personajele lui Caragiale-tatăl nu se omoară. Doar ameninţă spectaculos că o vor face. Chiriac cu baioneta, indirect şi Zoe Trahanache, Porţia Popescu cu o porţie insuficientă de fosfor, tot indirect Ziţa, nedusă la Iunion ("fi-r-ar a dracului de viaţă; parol, ţaţo, să mă-n­gropi"). Cel pe care Destinul îl predispune la un gest sinucigaş care nu ar fi mirat pe nimeni e Lefter Popescu, cu al său nume predestinat. Cum însă autorul "nu e dintre cei care se respectă şi sînt foarte respectaţi", nu vom afla sfîrşitul, poate tragic, al funcţionarului ghinionist. În general, în literatura română se sinucid intelectualii. Excepţie fac personajele lui Rebreanu: Ana trădată de Ion, care se spînzură, ca şi Iţic Ştrul, dat dezertor şi făcut scăpat de asasinat, dar inutil. De asemenea, se ucide Solomia din Amîndoi, o minte complicată şi confuză. Dovedită ca asasină, ea recurge la acul de păr, modus operandi mai original decît baioneta lui Chiriac sau şicul de baston al l