Cam pe vremea in care Lyon si Real Madrid stergeau podelele cu campioana Romaniei chiar la Bucuresti, echipa nationala de rugby respira normalitate. Se califica inca o data la turneul final al Cupei Mondiale.
De fapt, de la infiintarea competitiei, in 1987, Romania a fost mereu acolo. Unii vor spune ca asta nu e mare lucru, cata vreme vom fi iarasi calcati in picioare de englezi sau de neozeelandezi.
La rugby insa, numai a fi admis sa joci in cercul lor stramt reprezinta o performanta, constituie un statut. La rugby nu poti face antijoc, nu poti temporiza, nu poti aplica tactici menite sa "adoarma" adversarul.
La rugby nu tine cu smecherii, nu functioneaza mai nimic din arsenalul de metode prin care, la fotbal, cei mici ii pot rasturna, uneori, pe cei mari. La rugby, surprizele nu exista. Poti doar sa joci bine sau prost.
Nu vom putea bate Anglia in urmatoarea perioada istorica. Dar ceea ce avem de facut este sa stam cu demnitate pe locul deja castigat in aproape un secol de rugby romanesc.
Povestea rugby-ului din Romania este, pana la urma, una despre destinul nostru european. De la Paris si pana departe, in stepa Asiei, jocul acesta al maximei organizari si coordonari, in care grupul este intotdeauna mai important decat individul, a mai prins radacini doar aici, la noi.
Nu l-au deprins germanii cei superorganizati, nici nordicii cei solizi ca niste stanci, nici sarbii sau croatii cu spiritul lor de lupta si de unitate. Ce sa mai vorbim despre popoarele central-europene... Nici macar rusii nu l-au putut reinventa (desi au incercat) in laboratoarele lor unde au fabricat atatea medalii si titluri de campioni.
Ei bine, acest sport care unora le poate parea rigid si cu reguli complicate s-a lipit surprinzator de bine pe acesti romani creativi, imprevizibili si indemanatici.
L-a