As fi preferat, trebuie sa recunosc, sa castig prin acest editorial adversari care, la randul lor, sa fie capabili sa duca cu mine o polemica cel putin in amintirea marilor polemici dintre jurnalistii celei mai luminate perioade din istoria moderna a Romaniei, perioada interbelica.
Nu ma astept, insa, la polemici pentru ca cei despre care scriu sunt niste simpli sobolani ajunsi intamplator in presa, incapabili sa-si sustina coerent punctele de vedere si ideile, chiar si verbal.
Si, in plus, pentru a putea polemiza, oamenii, desi e cam mult spus oameni, ar avea, la randul lor, nevoie sa fi citit minim o zecime din cele 1000 de volume pe care le cere codul unui decent standard intelectual. Am fost tentat sa tac si sa privesc pentru a trage invataminte.
Dar daca as fi tacut pana la capat, in cele din urma mi s-ar fi facut rusine de mine. Nu am tacut atunci cand luam picioare in fund, copil fiind, impartind pungi cu Ion Ratiu presedinte!Nu am tacut atunci cand, alaturi de colegii mei din Liga Studentilor din Universitatea Babes-Bolyai, organizam ultimul mare miting studentesc din Cluj, cu o participare de peste 2000 de studenti, incercand sa-l dam jos pe fostul ministru al Invatamantului, Liviu Maior te iubim, ca ca tine nu gasim. Nu am tacut nici cand am fost fugariti si batuti, in primavara lui ‘96, din fata Cercului Militar din Cluj pentru ca ne-am permis sa strigam Jos, Iliescu!, la o vizita a presedintelui.
Nu mi-a fost teama sa ies in strada alaturi de Fumurescu, Viorel Nistor, regretatul Florin Chima si o mana de alti luptatori pe frontul democratiei conventiene imediat dupa primul tur al alegerilor din toamna lui 1996, pe o ceata cainoasa, cand inca nu se stia daca Milica va castiga sau nu impotriva bunicutei si, in consecinta, ne-am trezit cu petarde aruncate in capete de
