Cel mai mare iubitor de animale pe care l-am cunoscut vreodata este Alel (Aurel), un baietel blond, cu ochi de culoarea marii si chip de inger coborat din icoane.

Dar si mintea si cuvintele pe care le spune sunt la inaltimea infatisarii, incat compania lui este de-a dreptul incantatoare. Anul trecut, pe cand avea trei ani si ceva, a descoperit ca seara vine ciurda de la pasune, si pentru a vedea spectacolul cu cai, manzuci, vaci si bivoli, s-a gandit ca eu as fi insotitorul lui ideal. N-a gresit deloc. Este destul de obositor sa fii om mare de dimineata pana noaptea tarziu, preocupat numai de munca si rezolvarea problemelor. Asa ne-am trezit ca avem program special in fiecare seara, cam pe la ora opt fara zece. Mergem sa vedem cum vine ciurda, insotiti de credinciosul Brad, cainele meu cu aspect de lup, care stie mult mai multe decat noi, dupa cum se va vedea mai incolo.

Echipa noastra era mereu aceeasi: Alel, eu si Brad, instalati pe un gard inalt de la marginea drumului, in pozitie strategica. Trupa a crescut intr-o seara cu Lizuca, o fetita de vreo zece ani, din Bucuresti, venita cu parintii in Maramures. Sosise ora. Se auzeau mugetele bivolilor de peste rau, asa ca am luat-o la galop si ne-am ocupat posturile de observatie. Nimeni n-a bagat de seama ca Brad lipseste. Eram numai ochi la vacile satule, cu ugere pline, venind agale, leganandu-se de pe un sold pe celalalt. Dupa ce si-a cerut voie, Lizuca s-a repezit in mijlocul lor si a sarutat-o pe bot pe cea mai frumoasa si alba dintre toate. In urma "doamnelor" veneau bivolii greoi, plini de namol, cu capetele ridicate, scotand sunete prelungi, ca-n desertul african. Mica bucuresteanca m-a intrebat daca poate sa-l sarute si pe unul dintre ei. Asta era cam riscant, pentru ca bivolii sunt imprevizibili si multi impung, asa ca am chemat-o la ordine, sus pe gard, unde nu ne pastea nici o primejdie. Pe