Daca vom spune ca Calin Popescu Tariceanu a ratat din nou o mare sansa, inertia gandului ne va aduce imediat in minte cele doua momente care s-au consumat intr-o stransa si rapida succesiune: tranzactionarea catastrofala, din punct de vedere al PNL, a conducerii Ministerului Apararii si gestionarea total neadecvata a promovarii candidatului Romaniei pentru inalta functie de comisar european.

Presa, in unanimitate, a repetat gestul deja obisnuit: a acordat cele mai joase calificative prestatiei primului-ministru si orice cuvant in plus ar putea fi chiar redundant.

Domeniul pe care il aveam in vedere cand invocam o noua sansa ratata tine, de data asta, de relatia presedintelui Tariceanu cu partidul in fruntea caruia se afla si oportunitatea a aparut in mod cu totul neasteptat, urmare a dezbaterilor fierbinti care au avut loc, ca un punct nou pe ordinea de zi a ultimei Delegatii Permanente a PNL.

Este vorba de cererea unui numar de lideri ai partidului de a se infiinta postul de presedinte-executiv. Daca numele lui Crin Antonescu nu putea sa lipseasca din lista celor care au lansat propunerea, prezenta vice-presedintelui Dan Ruseanu este o premiera.

Fara a ne grabi sa le acordam riscantul titlu de ”contestatari”, e limpede ca o asemenea initiativa nu are cum sa vina ca marturisire publica a inaltei satisfactii pe care cei numiti si nenumiti o incearca fata de felul in care presedintele-prim-ministru reuseste sa-si onoreze obligatiile ce-i revin in cadrul si fata de partid.

Prudenti in abordare, partizanii necesitatii imperioase a unor schimbari la varf nu s-au hazardat sa puna in discutie masura in care dl. Tariceanu reuseste sa satisfaca cele doua importante demnitati, ei au preferat sa mearga pe o solutie mediana, care nu lezeaza sensibilitati greu incercate, dar ofera, totusi, o perspectiva partidului de a r