Integrarea noastra in lumea europeana va fi un nou proces lung si greu fiindca straturile inapoierii noastre sunt foarte adanci. Multi formatori de opinie, adesea tineri si, firesc, nerabdatori, impartasesc ideea ca numai relele intentii ale clasei politice romanesti ne-au condus la aderarea tarzie si la pierderea primilor 10 ani dupa caderea comunismului. Nu impartasesc decat partial aceasta idee. In regimurile democratice politica se face si cu cetateni. In plus, se practica intr-un context social concret, iar contextul nostru a fost realmente diferit de cel central si est-european. Primul lucru pe care ar trebui sa-l acceptam este faptul ca Romania a avut un comunism atipic pentru Europa (cealalta exceptie era Albania). Dupa moartea lui Stalin, tarile comuniste europene au trecut prin procese de respingere a stalinismului, iar din 1985 au intrat prin contagiune in reforme "gorbacioviste". In acest sens, partenera noastra actuala, Bulgaria, a fost mult mai avansata politic in 1989. Din 1971, in Romania s-a construit treptat un stalinism nationalist (cum l-au numit Verdery, Tismaneanu s.a). Locul inchisorilor politice explicite (desfiintate formal in 1964) a fost luat de lagarul generalizat de supraveghere si "cumintire" a populatiei in sistemul politiei politice. Aceasta isi amplifica exponential "obiectul muncii", tratand ca suspecte chiar si actele de supravietuire. In definitiv, nici unul dintre noi nu putea sa traiasca, fizic vorbind, decat delictual: cumparam produse "la negru", faceam tot soiul de trocuri, nascoceam mijloace de incalzire ilegale. Prin urmare, "veghetorii" ne aveau potential la mana cam pe toti. Figurile "emblematice" ale spatiului public s-au redus la doua. Locul unei specializari in productie l-a luat megalomania industriala. Consumul a inceput sa fie normat din 1979. Minimele repere individuale s-au topit in anonimat. Minima libertate de e