Soarele inca bland pentru primele zile ale lui noiembrie se aprinde in asfintit, inecandu-se parca in intinderea de apa. La kilometrul 1072 al Dunarii, acolo unde apele batranului fluviu unduiesc sub fosnetul padurii seculare de stejar, o mica asezare ce-ti da senzatia ca este pustie isi rasfrange silueta in unda albastra a apei. Catunul, atat de bine creionat pe panza umeda a fluviului, pare parasit chiar daca in el mai supravietuiesc cateva familii, numele lor fiind cu usurinta insirate pe degetele de la doua maini. Imaginea dezolanta a satucului uitat de vreme si de autoritati - zona fiind batuta doar de catre politistii de frontiera - ne-ndreapta gandurile la oraselul infloritor de ieri. De fapt, este singura placere a putinilor localnici, cu privire calda si vorba domoala, sa-ti povesteasca despre ceea ce a fost candva aici, la Bazias, in localitatea amintita acum doar prin... "cotele apelor Dunarii". Trecutul putin cunoscut Istoria Baziasului este, pana la un moment dat, strans legata de existenta cetatii Uj Palanka si a portului care s-a dezvoltat in primii ani ai secolului al XIX-lea pentru a face fata navelor cu un pescaj mai mare, dar si de unele schimbari de natura economica ale imperiului austro-ungar. "Pana la regularizarea cursului Dunarii, Baziasul era un port de transbordare. El s-a dezvoltat, mai cu seama, in perioada 1850-1880", a precizat profesorul Constantin Juan, fin cunoscator al istoricului asezarilor din Clisura Dunarii. Intre Oravita si Bazias intre anii 1851-1856 s-a construit prima linie ferata de pe pamantul romanesc, prelungita apoi pana la Anina, intinsa in total pe 62,5 kilometri. Pe aceasta cale ferata care strabate intre Anina si Oravita o regiune calcaroasa salbatica, fiind construite 14 tunele si 10 viaducte peste prapastii - se transportau carbuni din centrul minier in portul dunarean pentru alimentarea vapoarelor. Pe acest