In Romania se construiesc multe biserici. Se vede asta prin cartierele marilor orase ce demareaza spre Europa, prin targurile provinciale, prin sate.
Romanii ridica lacase de cult cu o harnicie explicata, poate, de chingile in care fenomenul religios a fost tinut in aproape o jumatate de secol de ateism oficial. Bisericile ce se zidesc in zilele noastre sunt mari si faloase.
Comparate cu ele, bijuterii vechi ca Manastirea Voronet sau Biserica Stavropoleos apar precum o casa batraneasca de la tara, cu stalpi din lemn sculptat si cu cerdac pe langa vila unui baron local.
Acestea sunt vremurile, gusturile, moravurile. Revenirea Bisericii printre reperele vietii noastre publice a fost salutata de mai toata lumea in ultimul deceniu si jumatate.
Biserica simbolizeaza traditia si indeamna la iubire de aproape - mesaje aducatoare de echilibru intr-o tara care descopera, din zi in zi mai frenetic, modernizarea, mondializarea, individualismul.
In plus, lacasele de cult pot deveni adevarate nuclee ale comunitatilor. Pot contribui la refacerea acelui tesut social si a acelei mandrii a apartenentei la un anumit spatiu, pe care comunismul le-a distrus.
Daca, pe langa lacasul de cult, oamenii reusesc sa-si ridice si o scoala, si o biblioteca, si un asezamant pentru ingrijirea varstnicilor, si un centru cultural, atunci se poate spune despre acea comunitate ca a reusit sa iasa la lumina.
Ce ne facem insa atunci cand lucrurile se dovedesc departe de a fi atat de luminoase? Intrebarea este legitima cata vreme am asistat la tot felul de dovezi de intoleranta la umbra crucii si icoanelor.
Sau cand am vazut slujitori ai bisericii cultivand lideri antidemocrati, xenofobi, retrograzi. Acum, iata, sub obladuirea Episcopiei Husilor, un grup de cetateni merge din casa in casa pentru a afla cine face s