Un oras cenusiu, mai cenusiu decat altele, cu balcoane ticsite de lemne, se intinde la poalele Locvei. Fara gaze, fara apa calda, fara muzeu, fara cinematograf, fara locuri de munca, fara sperante. Soarta lui depinde de viitorul incert al minei de cupru, singura sursa de venit a moldovenilor.
O mina in curs de conservare, un post de radio local si sapte taxiuri sunt singurele lucruri care mai pulseaza in inima letargica a orasului Moldova Veche. Ca printr-o trepanatie colectiva, din zidurile blocurilor ies la iveala burlanele sobelor, niste mate atarnande dintr-un trup inert.
SPERANTA. Oamenii asteapta o minune si traiesc cu speranta ca orasul nu va muri. Salvarea e chiar la picioarele lor, se intinde pe sub oras si asteapta pe cineva s-o elibereze, ca ultimul lucru ramas inchis in cutia Pandorei. Zacamintele de minereu de cupru din care a trait odata orasul, spun fostii mineri, sunt suficiente pentru generatii de acum incolo. In noiembrie li se va hotari soarta, mina fiind scoasa la licitatie. Din cei 10.000 de ortaci, cati erau in â90, au mai ramas doar cateva sute. Toti au in buzunare cererile de disponibilizare completate. Mihai Leonte a fost maistru la SC Moldomin timp de 21 de ani: "In â90 aveam salarii mari, cat cei care lucrau la carbune. Vreo 12.000 de lei. Cat a mers mina, oamenii si-au facut apartamentele, si-au pus boilere si sobe. Cei care n-au apucat isi incalzesc apa si se spala o data pe saptamana, la lighean."
EMBARGOUL. Orasul si-a trait zilele de indestulare si pe vremea traficului cu benzina la sarbi. Pe vremea cand venea tirul cu Dacii de la Pitesti si dispareau masinile in jumatate de ora. Cand granicerii fugeau din spital (fapt vazut cu ochii lui de moldoveanul Mihai Leonte) ca sa nu piarda cele 200 de marci cat ieseau la un transport de noapte. Pe vremea cand unii mai si mureau (riscul meseriei!) pentru ca fumau in depozi
