„Rapida instrainare generala de natura vie e in mare masura vinovata de abrutizarea estetica si etica a omului civilizat.“ Citesc aceasta propozitie intr-una din cartile etologului german Konrad Lorenz si imediat simt nevoia sa ma opresc. Ce adevar se ascunde aici si in ce masura ne-ar putea el ajuta sa intelegem mai bine actuala stare de lucruri? indepartarea noastra de natura a devenit de multa vreme implacabila.

„Abrutizare“ e insa un cuvint prea dur, pe care lumea postmoderna nu pare dispusa sa-l tolereze fara serioase nuantari. Omul zilelor noastre pare mai degraba sa traiasca o drama: el nu-si mai gaseste locul intr-o structura de viata pentru care morala si estetica au ajuns la un final de ciclu. Am putea oare sa formulam opinia ca ideatica recuperatoare si compozita a postmodernismului reprezinta o incercare de a transgresa devenirea naturala a unor fenomene filogenetice specific umane intr-o sinteza culturala onesta, acceptabila, constienta de propria ei artificialitate, dar singura posibila in situatia de fata?

E o banalitate sa spunem ca astazi natura a fost inlocuita de tehnologie si ca tehnologia nu si-ar merita numele fara ideea de standardizare. instrainarea fata de natura vie trebuie privita si ca o distantare a noastra fata de formele si modalitatile ei de manifestare. Omul nu poate copia anatomia intima a naturii. Procesele si fenomenele initiate de el nu pot nici macar sa simuleze metabolismul propriu fiintelor animale si vegetale. Inventivitatea umana e geometrica si nu organica. Ceea ce e repetabil in geometric creeaza o monotonie ambientala pe care rareori o intilnim in peisajul natural.

Cit despre contextele noastre de viata cotidiana si despre contactele noastre cu mediul tehnologic alternativ, aici e imposibil sa ignoram adevarul ca senzorialitatea exista deplin numai in si prin simultaneitatea perceptiei. De