Inainte sa incep articolul propriu-zis, trebuie sa fac o precizare - am cea mai mare stima pentru taranul roman. Pentru acel taran care, atunci cand te vede pe ulita la el in sat te saluta politicos desi esti un strain ingamfat cu numar de Bucuresti. Pentru acel taran care, daca vede ca ti-ai asezat cortul intr-o poienita de langa sat, se infiinteaza dis-de-dimineata cu ditamai oala cu lapte proaspat, ca "sa se intremeze si bucurestenii astia, ca tare slabi mai is". Si pentru acel taran care, spre deosebire de orasenii lacomi, nu cauta sa te fraiereasca daca, de pilda, te cazezi la el in pensiune, ba dimpotriva iti face o reducere semnificativa pentru ca intr-o zi nu prea ti-a placut ciorba. Respect si acei tarani, din ce in ce mai putini, care mai stiu ce e aia fie, hora, muzica populara adevarata si sezatoare. Dar nu ei sunt subiectul de astazi, ci "taranul bucurestean" - impropriu denumit astfel, pentru ca adesea nu e nici macar taran, ci un pseudo-smecher citadin care, ca un fel de Rastignac la mana a 14a (alta comparatie pentru care voi fi probabil linsata de puristii literari, dar nu ma pot abtine), cauta sa se integreze in complexa societate urbana. De obicei, taranul bucurestean este absolut "clueless", dar asta nu-l impiedica sa emita judecati de valoare asupra a tot ceea ce exista pe lumea asta, de la Picasso si pana la oenologie. Un domeniu predilect in care se manifesta aceasta specie este arta culinara. A ramas de pomina masa festiva, cu pretentii, la care unul dintre participanti, pozand in connaisseur al gastronomiei romanesti, il intreaba tare pe chelnerul care facea piruete cu o tava cu mititei: "Nu va suparati, micii sunt din pui sau din porc?" Un alt exemplu care ilustreaza perfect situatia, dupa parerea mea, este o intamplare la care am fost martora. Intra taranul bucurestean intr-un bistro frantuzesc cochet, cu tot cu tanara de rigoare care s