Orasul acesta e ca o banda Möbius, cu o topografie unde centrul se contopeste cu periferia. Stau de aproape douazeci de ani langa Podul Izvor si tot de atunci o aud, din cand in cand, pe o vecina strigand dupa copilul ei:Gianiiii!... Omul a crescut si are la randul lui un copil, dupa care a inceput, la randul lui, sa strige pe strada. Si nici doamna nu se lasa. Iar zilele trecute, auzindu-i pe amandoi, sincron, am avut o mica revelatie. Oricine trece printr-un oras occidental este frapat de aceasta diferenta. Acolo oamenilor nici nu le-ar trece prin gand sa strige unii la altii. Semafoarele clipesc, interfoanele facBip!, iar telefoanele taraie. In Elvetia, daca trantesti usa masinii seara tarziu cand te intorci acasa, te poti alege cu o amenda in urma plangerii vecinilor, deranjati de zgomot. La noi, diafragma si corzile vocale ale cetatenilor sunt parca importate de pe alta planeta. Soferii se apleaca pe geam pentru a-si striga insulte sau amabilitati. Prin magazine, sotii se apeleaza peste rafturi, verificandu-si progresul la cozile la portocale si branza. La bloc, gospodinele trimit raportul de la un balcon la altul, iar parintii isi cheama copiii tocmai din parcul vecin. Nu stiu de ce lingvistii trateaza limba romana ca pe o limba normala, vorbita. Se tipa si se striga si in alte limbi, desigur. Dar nicaieri in lumea civilizata nu intalnesti oameni care comunica atata prin sunete primare. Limba romanilor e, intr-o proportie notabila, fluierata cu degetele in gura, rastita ori tipata cu mainile facute palnie. Oricat ar fi de curios, exista categorii riguroase ale lingvisticii care descriu aceasta stare de fapt. Prin felurite parti ale planetei au existat asa-numitele "limbaje fluierate", care le permiteau vorbitorilor sa se inteleaga, in propozitii simple, chiar de la cativa kilometri departare, peste vai sau prin padurea deasa. Pana de curand pastorii din Sardini