Soarta lui Stan holteiul, fiul lui Stoica ţiganul, rob al mănăstirii Mislea, este un pic diferită de a altor ţigani din epocă. Să-i ascultăm povestea şi-apoi să judecăm de este aşa sau pînă la urmă nu este decît un alt caz printre multe altele.

Pe la începutul anilor 1790, Stan, un copilandru de vreo 10-12 ani, îl impresionează pe proin egumenul Neofit prin isteţimea şi inteligenţa sa, aşa că îl ia pe lîngă el şi se preocupă de "educaţia" sa: "luîndu-l pă numitul copil în casă l-au învăţat carte grecească şi limbă". În scurtă vreme, copilandrul îi devine indispensabil, la treburile din casă, la scris, la traduceri, la buchisit manuscrise şi letopiseţe, mineie şi cărţi vechi. Aşa că, la 1795, cînd egumenul Neofit părăseşte mănăstirea Mislea pentru a se aşeza la mănăstirea Sărindar din Bucureşti, Stan îl însoţeşte. Îndeletnicindu-se doar cu treburi de cancelarie şi mici slujbe în folosul protectorului său, Stan nu numai că reuşeşte să se deosebească de ceilalţi sărmani robi obligaţi la muncile cele mai grele, dar "învăţătura" contribuie şi ea la schimbarea tînărului. "Curat la chip", cu "haine alese", "cu slujbă deosebită de ţiganii mănăstireşti", cu voie şi mai ales timp de a umbla ici şi colo prin oraş, Stan nici măcar nu este nevoit să-şi ascundă identitatea, întrucît toţi cei din jur văzîndu-l îl consideră român, diac, cu slujbă într-o cancelarie oarecare.

Şi într-una din zile o întîlneşte pe Zmaranda, fiica lui Ioan turcul, curelar în mahalaua Creţulescu. Îi plăcu fata. Zmaranda se lăsă cucerită de cuvintele meşteşugite, de vorbele frumoase, de versurile susurate la ureche, de înfăţişarea holteiului, astfel că dragostea se înfiripă într-o clipită. Aşa că ce să mai piardă timpul, Stan merse în mahalaua Creţulescu şi ceru mîna fetei. Ion curelarul îşi dădu acordul şi puseră logodna şi se gîndiră şi la nuntă, fără să bănuiască nici măcar o clipă că h