Sincron cu epoca mea, am purces şi eu la desecretizarea arhivelor personale din ultimii 50 de ani. Am găsit alaltăieri o ciornă a notei mele informative după prima şi de altfel ultima mea călătorie în Germania (martie 1970), cerută sever de cadrele revistei de cinema la care lucram. M-am conformat:

"N-am văzut căderea Rinului şi n-am vrut să mă mişc pînă acolo. Am ratat pinacoteca din München, am stat în Frankfurt, dar n-am intrat la Muzeul ŤGoethe», nu m-am dus în nici un oraş mai acătării, n-am vrut să văd natura, mi-a scăpat cultura, deşi - cum ar continua Mazilu - nici Parisul nu era prea departe. Am ratat totul. Dar ce-am făcut? Am văzut filme. Bobine de cîte 500 de metri, 800 de metri, hai, un kilometru, ca să nu fiu ridicol. Am preferat să văd o cofetărie în cartierul acela. Să văd cum se serveşte. Să văd cum se comandă o prăjitură. Să văd cum se mănîncă o prăjitură. Să aud cum se cîntă Ťbitte schön» şi cum se răspunde - tot cîntînd, ca în Umbrelele din Cherbourg, deşi toţi pe acolo sînt de acord că în Franţa deservirea se face oribil - Ťdanke schön»... În loc de muzee, am preferat să urmăresc 15 minute cum se face reclamă - Ťen plein air» - unui nou cuţit de bucătărie care taie cum taie toate cuţitele. În loc de căderea Rinului - am fost cu copilul unui prieten la un stomatolog specializat în proteze dentare pentru băieţei şi fetiţe, am făcut anticameră cu toţi acei copii ai căror părinţi tremurau pentru caninii lor, şi pot spune liniştit că acea după-amiază, în acea anticameră, cu liniştea ei, cu şoaptele ei, cu soarele ei, a fost pentru mine echivalentă cu căderea Rinului. Am călătorit pînă la un magazin universal, pînă în parcul Martin Luther King, pînă în strada Thomas Mann, am văzut cum se ridică automat gunoiul, cum se spală geamurile la un bloc-turn afectat femeilor necăsătorite, dar dotate cu copii, am văzut cum se plimbă oamenii după-