Povestea americană a discriminarii pozitive a început în Anglia, în secolul al XVI-lea, cu fiul unui vicar cartofor şi cu un medic aciuiat în suita unui lord. Primul, Hobbes, a venit cu o găselniţă ce avea să schimbe rapid istoria omenirii - teoria contractului social. Conform acestuia, oamenii se nasc cu drepturi la care, de bunăvoie şi nesiliţi decît de frica de moarte, renunţă în favoarea unui guvern(ator), protejîndu-se astfel de propria răutate. Dacă în "starea naturală" (i.e., în absenţa oricărei autorităţi) oamenii s-ar sfîşia între ei precum lupii (vezi homo hominis lupus), în societate lupii se transformă în mieluşei disciplinaţi, la dispoziţia păstorului. Simplu spus, frica de moarte păzeşte stîna.
Al doilea pas pe drumul discriminării pozitive îl va face Locke, care preia ideea contractului social şi o rafinează. În noua variantă, contractul nu mai este doar între "lupii-oi", ci între "lupii-oi", pe de o parte, şi "păstor", pe de alta. Lupii-oi îşi cedează o parte din drepturi pastorului, dar îşi menţin dreptul cel mai important - acela de a avea ultimul cuvînt. Devin, cum s-ar zice, oi-lupi. Cîtă vreme ambele părţi respectă termenii contractului, toate sînt bune şi frumoase. Dacă păstorul se obrăzniceşte însă, contractul social este, de facto, reziliat, iar oile au nu doar dreptul, dar chiar datoria de a-şi alege un alt păstor, cu forţa, dacă e necesar. Dreptul la revoltă/revoluţie devine astfel un drept legitim.
De acest drept avea să se folosească Thomas Jefferson cînd, în Declaraţia de Independenţă, justifica în faţa întregii lumi dreptul coloniştilor la revoltă împotriva regelui George. Astfel, încă de la naştere, Statele Unite devin prima societate bazată exclusiv pe "drepturi inalienabile", înţelese în sensul cel mai juridic cu putinţă: dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii. Acestora urmează să li se alăture, în sc
