Dacă destinul unei comunităţi se măsoară după starea bisericii şi după înfăţişarea cimitirului ei, atunci după cît de părăginită e prima şi după cît de căzut în ruină este al doilea îţi poţi da seama de scăpătarea unui neam. În schimb, dacă lucrurile se petrec invers, comunitatea progresînd şi enoriaşii înmulţindu-se proporţional, s-ar putea crede că înflorirea obştei se va oglindi fidel în prosperitatea bisericii şi în grija pe care urmaşii o arată mormintelor. În realitate, regula nu numai că nu poate fi respectată, dar ea nici măcar nu este o regulă, ci mai curînd o trăsătură ce pare a fi comună minorităţilor etnice din Europa. Să fiu mai clar: relaţia dintre stadiul în care se află evoluţia unei comunităţi - indiferent dacă ea decade sau sporeşte - şi starea în care se află bisericile şi cimitirele aceleiaşi comunităţi nu ne poate spune prea mult despre decăderea sau propăşirea ei. Lucrul pare paradoxal, întrucît religia este un indubitabil factor de coeziune înlăuntrul unei seminţii. Iar lucrul acesta e de două ori mai valabil în cazul unei minorităţi etnice, şi asta deoarece conştiinţa handicapului numeric pe care membrii minorităţii îl au în raport cu majoritatea le provoacă, ca reacţie instinctuală de apărare, sporirea sentimentului religios. Aşa se face că religia unei minorităţi devine unul din principiile ei de supravieţuire, iar biserica devine simbolul concret al acestei supravieţuiri. În schimb, într-o comunitate care nu se simte cu nimic ameninţată în privinţa viitorului, bisericile sînt fie muzee somptuoase în care turiştii şi snobii vin să facă poze, fie largi şi încăpătoare incinte între pereţii cărora în timpul săptămînii bate vîntul, iar în ziua de duminică se adună bătrînii. Fastul lor e exterior şi întreţinut într-o strălucire silnică, al cărei aer seamănă cu atmosfera aseptică dintr-o sală de reanimare: firul vieţii comunitare se prelinge firav