Eugčne Ionesco - ultimul titlu, o nouă ediţie amplificată a convorbirilor cu Claude Bonnefoy: Entre la vie et le ręve (Gallimard, 1996). Cu lucruri surprinzătoare, chiar şi pentru cei familiarizaţi cu spiritul ionescian. Praful nu vrea să se aştearnă peste spusele sale, nu vrea şi pace. Lucruri simple altfel, doar atât că n-au prea dat prin mintea altora, tocmai ele, aparent cele mai la îndemână, numai aparent. Despre critica literară, de exemplu, o temă care, de la debutul cu volumul NU, îi stătea la inimă - şi din care, poate, a ieşit totul, tot Ionesco, aşa cum romanul proustian a ieşit din nişte gânduri privitoare la critica lui Saint Beuve, din iritarea provocată de aceasta. Secretul este că vorbeşte despre ea, ca şi cum ar vorbi despre viaţă, despre moarte, cu aceeaşi putere de concentrare spre esenţial. Dacă tot vorbim, ia să vedem cum stau de fapt lucrurile - parcă ar zice -, altfel de ce să ne mai ostenim deschizând gura. Claude Bonnefoy: "Regăsim aici problema criticii literare, ca şi pe aceea a semnificaţiei literaturii...". Ionesco: "Există o critică a literaturii, care se pretinde ştiinţifică, doar pentru că se află undeva la marginea literaturii, pentru că nu este cu adevărat a literaturii şi se limitează a studia biografia autorului, a regăsi contextul istoric şi sociologic, a face psihologie, în loc de a încerca să înţeleagă opera, unicitatea unei opere. Or, fiecare operă este un lucru unic, o lume, un cosmos. Opera are valoare în măsura în care este unică. Fiind unică, este şi atât de greu de înţeles. În faţa noilor opere, trebuie de fiecare dată să descoperim, prin mijlocirea universului ei - universul însuşi. De aceea e un lucru rar un bun critic. Cred că am mai spus-o...". Urmează, trântită, aşa, în treacăt, ca şi cum ar fi vorba de o banalitate, afirmaţia năucitoare, care, de ar fi luată în serios, mulţi critici ar face bine să se ascundă în gaur