Umberto Eco definea grafismul ca fiind un caz notoriu de ambiguitate, dacă nu chiar o nebuloasă în ordinea conţinutului. îmi amintesc de o partitură a lui Alexandru Hrisanide, intitulată Soliloquium, care nu era altceva decît reprezentarea la scara infinitezimală a hărţii României. Fireşte că traducerea în sonor a unei atare imagini vizuale asociative nu poate fi efectuată în absenţa legendei, aşa cum bine îi stă unei hărţi ori unui plan să se înhăiteze cu niscaiva explicaţii date semnelor adoptate prin convenţie. Numai că muzica aşa-zisă conceptuală nu propune neapărat convenţii. Nu presupune doar o învoială negociată între compozitor şi interpret. Nici nu incumbă numai înţelegerea tacită de a admite unele sugestii, procedee, deprinderi provocate prin voinţa auctorială. Dincolo de convenţie, învoială, înţelegere se află cultul pentru imagine. Servilismul vis a vis de ceea ce este vizual. înşurubarea unei civilizaţii a ochiului în lăcaşurile uzurpate de către aceasta şi părăsite de civilizaţia urechii ori de către formaţiunile altor organe ale simţurilor noastre de toate zilele. Banchetul vizualităţii nu numai că se perpetuează sine die: el devine tot mai agresiv, mai simpotic. "Musique a voir". Avea dreptate Robert Muran atunci cînd afirma că grafismul în muzică are certe contingenţe cu artele plastice. Ce a reprezentat expoziţia de partituri de la Darmstadt din vara anului 1965 ori cea a pictoriţei-muzician Marie Claire Mussat, vernisată la Paris în 1981, dacă nu debuşarea unor idei componistice în teritorii ce servesc drept piaţă de desfacere a obiectelor vizuale? Şi, prin ricoşeu, ieşirea produselor de semiografie muzicală din acel loc strîmt, încălzit doar de interesul ocazional al restitutorilor de muzică? Conceptualismul grafic face posibilă afişarea ideilor componistice prin intermediul unui graf. Mai simplu, ca la Maurizio Kagel şi Sylvano Bussotti, sau mai