De ce ne intoarcem in timp? ma intreb ori de cate ori pasesc, alaturi de fostii colegi, in salile facultatii absolvite in urma cu ceva ani. Prizonier al prezentului, singurul judecator pe care nu-l poate pacali, omul a inventat nostalgia, ca leac sau rana.
Toate povestile incep enervant cu "A fost odata ca niciodata...", pentru ca numai atunci era posibil totul. Povestitorul ofteaza adanc si trist, isi inroureaza ochii, dupa care isi deapana povestea, adevarata sau doar plasmuita. Copiii asculta vrajiti basmele rostite de bunici sau parinti si asa afla ca a fost odata ca niciodata... Se intampla un miracol cu micii spectatori, prinsi in vraja cuvintelor ce reconstituie istorioare sau crampeie de realitati pierdute. Stiti vreun remediu mai eficient pentru scancetul sau agitatia tancului pe care intunericul pare sa-l sperie? Ori un sol mai prietenos pentru somnul adanc si presarat cu vise de inger?
Studentia este o astfel de poveste, irezistibila si seducatoare, care, din cand in cand, ne ajuta sa inselam vigilenta gardienilor prezentului. Acolo, in solemnitatea neprefacuta a amfiteatrului, ne regasim entuziasmul si inocenta, sau iubirile destramate. Ne asezam in aceeasi banca, cautand cu disperare vecinatatea acelorasi colegi. Unul s-a ingrasat sau a chelit si abia daca-l mai recunosti. Altul s-a imputinat, strivit de multele griji si necazuri, dar nu i-a disparut licarul de bunatate din privire. Colegele dupa care am suspinat, pe care le-am iubit sau ne-au iubit, sunt acum doamne plinute, obsedate de ridurile neascultatoare. Fiecare isi ascunde emotia scotand din geanta fotografiile copiilor, semn ca batranetea este implacabila, dar suportabila tocmai prin existenta acestor fiinte unice, care, pe nesimtite, au ajuns la varsta adolescentei. Noi scadem pentru ca ei sa poata creste, cumplita si irevocabila sentinta!
Evadati in vremea studentiei, ne r
