Aşa cum anunţam într-un număr anterior, la Galeria Pogany, Teatrul Naţional, s-a deschis o amplă expoziţie de pictură care priveşte perioada 1945 - 1965, un moment al artei româneşti mult mai complex şi mai diversificat decît dau de înţeles contextul istoric şi agresiunea ideologică. De la realismul socialist la prelungirea nenumăratelor formule interbelice şi de aici la neoavangardă şi la experimentul propriu-zis, se poate găsi cam totul, dar într-o anumită ordine a vizibilităţii. Accentele se mută de pe limbaj pe temă şi pe subiect, însă nu atît în realitatea profundă a fenomenului, cît în redistribuirea priorităţilor de receptare, a comenzilor nemijlocite şi în reformularea raporturilor cu politicul, în sens larg, şi cu propaganda, în particular. Cum s-au născut aceste raporturi, cum s-au instalat luminile, penumbrele şi umbrele în spaţiul de vizibilitate al artei, cum au căzut artiştii în captivitate şi cum au încercat, simultan, să evadeze, iată o întrebare la care textul care urmează nu constituie decît un început de răspuns. (P.Ş) Dacă în cazul lui Camil Ressu şi al lui Corneliu Baba, programele realismului socialist se insinueză pe un traseu deja marcat prin vocaţia eroică şi umanistă a operei lor anterioare, dacă Vasile Kazar participă la construcţia simbolică a lumii noi cu acea convingere definitivă pe care experienţa umilinţei şi a morţii o identifică drept unică soluţie, în cazul altor artişti importanţi lucrurile sînt mult mai delicate. Un pictor ca Al. Ciucurencu, de pildă, pe care l-am invocat deja, al cărui program estetic ţinea de pura vizualitate, de acea emotivitate crudă pe care experienţa retiniană o generează în mod spontan, este pus într-o grea dificultate în momentul deturnării dinspre armonia cromatică ingenuă spre imaginea epică şi spre supremaţia iconografiei. Dacă un Camil Ressu, de pildă, nu face nici un efort special pentru a trece de l