Zarva starnita de declaratiile lui Liviu Turcu la adresa lui Varujan Vosganian a fost, iata, doar inceputul. Curand dupa inlocuirea fostului lider al Uniunii Fortelor de Dreapta cu Leonard Orban pe lista scurta a propunerilor romanesti pentru functia de comisar european, Turcu a aparut in carne si oase la Bucuresti, ocupand primele pagini ale ziarelor, devenind protagonist de talk-show-uri si aterizand chiar si in curtea CNSAS. Asemenea zel neostoit vine, fara indoiala, din patriotism, dupa cum a explicat intr-un dialog cu Tuca fostul exilat. Din acest motiv a parasit Securitatea in 1989, ramanand in SUA, si tot de aceea s-a intors acum, pentru a-si intari prin propria prezenta gravele incriminari la adresa unor protagonisti ai scenei politice de ieri si de azi, inca activi. In ce ma priveste, il cred pe Liviu Turcu fara nici o problema. Ca fostul prim-ministru Adrian Nastase e bine infipt in fostele structuri ori ca Viorel Hrebenciuc sau Mircea Cosea ar fi oameni de nadejde ai secretomaniei insidioase dambovitene nu ridica in fata mea semne de intrebare, ci mai degraba imi confirma vechi prezumtii. M-as fi mirat sa mi se spuna, de pilda, ca Emil Constantinescu a facut acelasi lucru, fiindca era clar pentru toata lumea si nu doar din declaratia de la sfarsitul mandatului sau ca omul nu era agreat de sistem si ca era mai degraba personajul cazat la Cotroceni decat seful aparatului de stat din Romania. Domnul Turcu este insa credibil de la un capat la altul, iar felul in care a trimis la documente si dosare aflate unele ici, altele colea, cu o precizie de bun cunoscator, i-a dat un spor de credibilitate.

Dar pe mine ma intereseaza aici si acum sa observ altceva. Anume ca patriotismul domnului Turcu se declanseaza intr-un moment in care lumea de prin palatele noastre se mai linistise, spunandu-si ca de-acum treburile s-au aranjat, ne-am urcat sacii in caruta, iar