Festivalul de Film Britanic nu a dus lipsă de spectatori sau de mediatizare, ba dimpotrivă, nici la această ediţie. Ar fi fost şi bizar avînd în vedere că a fost un an cum cinematografia britanică n-a mai prins demult, cu premii la Cannes, Berlin, Veneţia şi nu în ultimul rînd... Oscarurile. O singură nedumerire mă încearcă: de ce n-au adus şi The Wind That Shakes the Barley, cîştigătorul Palme d'Or? Dar să lăsăm absenţii şi să începem cu deschiderea - Children of Men, ultima peliculă a lui Alfonso Cuarón, cineastul mexican pe care Harry Potter l-a ţinut departe de proiecte mult mai promiţătoare, ar zice cinefilii. Cu rezerve, însă, pelicula din festival pune degetul pe ele. Cuarón şi-a păstrat intact flerul în a-şi alege actorii (scoate o prestaţie excelentă şi atipică de la Michael Caine, iar rolul Oanei Pellea se cheamă caligrafie actoricească), dar nu şi răbdarea de a toarce o poveste pînă la capăt. Există prea multe fire narative care nu duc nicăieri în Children of Men, iar regizorul se bazează pe ritmul frenetic al acţiunii pentru a-şi asigura inapetenţa spectatorului de a pune întrebări, o manevră destul de arogantă. A rămas acelaşi maestru în a jongla cu convenţiile genurilor, dar îngrămădeşte prea multe aici, iar tranziţia e uneori prea brutală şi abruptă: acum urmărire de maşini, acum moment mistic şi tot aşa. Pe scurt, ca film de acţiune, nimic de zis, ca distopie, şchioapătă prin punctele esenţiale. Dar Children of Men pare vecin cu perfecţiunea după ce ai văzut Stoned, un film biografic cu pretenţii care sfîrşeşte prin a fi doar "arty-farty". Mi-e teamă că Velvet Goldmine, o peliculă excelentă altminteri, a însemnat sărutul morţii pentru lungmetrajele care încercau să îşi facă un subiect din vieţile muzicienilor faimoşi. Stoned îşi propune doar să reconstituie povestea unei crime (victima fiind Brian Jones, membru-fondator Rolling Stones) al cărei făptaş