Moderatorii de talk-show-uri: oameni şi ei, poartă orgolii, ambiţii şi marote. Nu toţi sînt muşcaţi de maladia grandorii. Unii îşi păstrează capul pe umeri şi picioarele pe scoarţă. Pe cei care-s jurnalişti la bază îi vezi de departe: calmi şi avizaţi, ştiu că vestea-fulger de azi va fi poimîine vagă amintire. Cei care-s universitari (scriitori, artişti ş.cl.) iarăşi sînt recognoscibili: ei înşişi pradă dilemei oare noi ne folosim de televiziune sau ea se foloseşte de noi?, aceştia sînt, prin pregătirea sau prin sensibilitatea lor, în mod egal deferenţi faţă de oameni şi de idei. Dar mai există un soi: unii care nu-s nici jurnalişti adevăraţi şi nici intelectuali veritabili. Probabil că există un prag pe care, trecîndu-l, respectivii ajung să creadă că spectacolul sînt ei; nu invitaţii, nu discuţia, nu subiectul - ci ei. Oameni obosiţi şi cu nervii supraexcitaţi, oricînd în pragul unei crize de nervi din cele mai mărunte motive, aceşti animatori TV plutesc peste real şi, la fruntea lor, aerul e mai rarefiat - drept care migrena e mereu aproape. Eu însumi o bună bucată de vreme lipit de ecrane (pe dinăuntru), le-am găsit circumstanţe atenuante. Mai nou, înspăimîntat de viteza cu care multe dintre talk-show-uri ating schizofrenia mondenizării, m-am decis să fiu niţel indiscret şi să spun că mulţi dintre împăraţii sticlei sînt cam goi - şi nu tocmai la trup.
Să vedeţi cum am păţit-o cu Teo T., ex-moderatoarea unui popular program de amiază. Acum cîţiva ani, mă invită producătoarea ei la o emisiune; şi am apucat să spun că, în funcţie de subiect şi de invitaţi, voi veni. După cîteva încercări eşuate de a găsi un topic în măsură să ne satisfacă pe toţi, în toamna lui 2003 era cît pe-aci să ne întîlnim. Urma să mai vină trupa Holograf. În ziua emisiunii, pe la ora 12, mă sună iar producătoarea şi-mi spune că nu mai vin Holograf-ii, dar vor veni fetele de la Tops
