În Germania Federală, ştirile de seară ale televiziunii naţionale durează cincisprezece minute. În România se întîmplă frecvent ca emisiunile echivalente (plus comentarii, dezbateri, reviste ale presei etc.) să ocupe întregul program. Stăm sub o avalanşă indigerabilă de informaţii tari şi adormim în plină indigestie. Parcă niciodată n-am fost atît de "abuzaţi" mediatic. Niciodată? Iată, mai jos, dovada că eram speriat încă de acum unsprezece ani. E vorba de un articol apărut în Dilema în octombrie 1995. N-am nimic de adăugat.
Una dintre voluptăţile perfide ale vieţii sub dictatură era voluptatea de a accede la informaţii interzise. Cîte un ziar franţuzesc sau nemţesc strecurat furtiv prin bagaje, efortul de a înfrunta, seară de seară, hărţuiala bruiajului pentru a asculta Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC-ul, cartea de contrabandă, scrisorile cifrate, vestea şoptită în treacăt de cîte un turist, prieten sau diplomat străin erau tot atîtea bucurii riscante, tot atîtea păcate dulci, de natură să transforme pustiul cotidian într-o mică aventură înviorătoare. Îmi amintesc că în decembrie 1989 ascultam toate ediţiile de ştiri ale Europei Libere, deşi ştiam că în fiecare seară acelaşi grupaj se relua neschimbat, de mai multe ori. Speram să apară, în ultima clipă, ceva nou, după cum, în adolescenţă, reciteam neobosit istoria bătăliei de la Waterloo, cu dorinţa secretă (şi absurdă) ca sfîrşitul să fie altul.
După 1989, tipul acesta de voluptate s-a stins. Am asistat cu toţii la o proliferare epidemică a gazetelor, canalelor de televiziune şi posturilor de radio, astfel încît din edificatoare, informaţia a devenit dizolvantă. Deosebirea dintre informaţie, zvon, bîrfă, minciună strategică sau partizană, calomnie, băşcălie iresponsabilă, intoxicare şi scandal a devenit insesizabilă. Încet-încet, a trebuit să descoperim că noua explozie informaţională poate m
