Primele noastre gimnaste cunoscute si recunoscute pe plan mondial, Emilia Lita si Elena Leustean, demonstrau deja, la vremea lor, inclinatia romancelor pentru acest sport.
Adica niste caracteristici particulare cu care sunt inzestrate anumite comunitati si care, bine ghidate si puse in evidenta, pot duce la performante incredibile. Mobilitate, forta, agilitate, ritm, curaj si stapanire de sine. La acestea se adauga bineinteles munca enorma si sacrificarea copilariei. Un sport dominat de rusoaice, care in anii '60 se aratau imbatabile. A venit Montrealul si acel 10 pentru care tabelele de afisaj nu erau pregatite. Inceputul unui urcus ce parea de neoprit. Si asa a si fost pentru multa vreme. Spre fericirea noastra si spre invidia altora, care nu reuseau sa ne detroneze.
Sigur ca nimic nu dureaza la infinit, ca mai sunt si rateuri de parcurs, ca traiectoria victoriilor intr-un sport sau in altul nu e mereu limpede si mereu ascendenta. Ce s-a ales de tenisul de camp dupa perioada lui de glorie semnata de Nastase si Tiriac? De handbalul lui Gatu si Gruia? De caiacul si canoea lui Patzaichin si Victoriei Lipa? Vin altii, mai ambitiosi, mai sustinuti financiar, mai dornici sa-si umple pieptul de medalii. Caci construirea unei traditii nu inseamna neaparat inertia victoriei, obligativitatea de a fi primul, culegerea automata a laurilor. Fraze banale, stiute si gandite de toti. Si totusi nu te poti abtine sa nu fii dezamagit, sa nu simti totul ca pe o infrangere personala, ca pe o pierdere pe care nu o poti compensa cu nimic. Ca si cand ar fi o ratare la care nu te-ai fi asteptat in ruptul capului.
Nu stiu cine sau daca este cineva de vina. Nu stiu daca jocurile si ambitiile adultilor au stricat delicata, stralucitoarea si copilaroasa masinarie a gimnasticii romanesti. Sunt altii in masura sa judece si sa despice firul in patru, daca mai e cazul.
