Mihai Şora a împlinit nouăzeci de ani.* O perfor­manţă a biologicului, desigur. Dar asta n-ar fi mare lucru, fără deschiderea intelectuală, culturală şi spirituală ieşite din comun ale personajului. Cunoscându-l relativ bine, îmi dau seama că rândurile acestea, omagiale, nu-i vor isca domnului Şora mai mult de-un zâmbet îngăduitor. Într-atât de viu, de activ, de implicat continuă să fie în tot ce se întâmplă, încât a-l opri din frenezia calmă a drumului său civic-cultural, fie şi pentru o clipă, înseamnă a irosi în mod nepermis timpul. Şi asta nu pentru că domnul Şora ar fi unul din acei inşi agitaţi, obsedaţi de eficienţă, de convertirea în metru liniar de carte a eforturilor intelectuale. L-am văzut în suficiente împrejurări, cu totul detaşat de ideea de obţinere a unui rezultat practic, încât nu trebuie să absolutizăm nimic. Dimpotrivă, un scriitor ale cărui cărţi, scrise în intervalul a aproape şapte decenii, nu ocupă foarte mult spaţiu într-un raft de bibliotecă, trebuie judecat după alte criterii decât cele obişnuite. Şi anume, după adâncimea gândului său. Nu pot să uit momentul când, într-o librărie din Arad, un prieten mi-a arătat o carte cu copertă albă, pe care scria simplu: Mihai Şora - Sarea pământului. "O iau, citesc câteva rânduri, o pun la loc. Nu înţeleg mare lucru. Dar simt că e o carte neobişnuită. Apoi revin în librărie, iar răsfoiesc câteva pagini, dat tot nu pricep cine ştie ce", mi s-a confesat mai-tânărul meu prieten. Şi astăzi, la douăzeci şi şapte de ani de la acel moment, pot să descriu cu precizie raftul în care se găsea cartea. Nu exista un moment special să ţin minte mirosul din acea zi al podelelor date cu motorină şi nici intensitatea luminii ce pătrundea, filtrată blând, prin vitrinele largi. Şi totuşi, le ţin minte perfect. Am citit cartea lui Mihai Şora abia vreun an mai târziu, după ce mai aflasem câteva lucruri despre autor: că e b