Paradoxal şi în măsură să atragă atenţia, Henri Zalis ne propune O istorie condensată a literaturii române (1880-2000) - Editura Bibliotheca, 2006. Şi ne promite o evitare de pe poziţii sigure a două dintre ticurile structurale (dar, cred eu, nu întoteauna condamnabile) ale oricărei istorii literare: istorismul şi didacticismul. Mai puţin interesat de studiul conexiunilor cronologice dintre opere sau de elaborări exhaustive, autorul riscă totul pe cartea singulară a tipologicului. Asta este ceea ce rezultă din Preliminariile cărţii: "Nu mă regăsesc printre parti-pris-urile deformate de locul comun potivit căruia comentatorul descifrează, pe rând, epoci, curente, exponenţii reprezentativi doar dacă mecanismul de funcţionare înglobează timpul şi simptomele lui spaţiale. Corespondenţele relevate de afiniăţi structurale, în ciuda distanţelor temporale, nu au radicalitate dacă trec prin purgatoriul unipolarităţii. Relaţia timp-spaţiu nu e obligatorie în cazul de faţă sau, ca oricare alta, proclamă alianţe peste timp şi peste spaţiu mut, confundă - la nimereală - viaţa conexităţii cu imprudenţa apriorismelor. ş...ţ Categoriile de sensibilitate pot repeta calificaţii precedente în cadrul altor creaţii, despărţite de jocuri de idei, de ideaţie conotativă manevrată estetic." Argumentele conceptuale Relativa neclaritate a extrasului anterior poate fi citită fie ca o grilă de analiză exclusiv şi nociv structuralistă, fie (preferabil) ca demers întrucâtva antropologic ori mentalitar. O mişcare în sens invers, punând umanul înaintea oricărei abstracţiuni. Inclusiv înaintea aceleia numite literatură. Însă, deşi se arată mai modern şi mai scuturat de tezisme, genul acesta subversiv de antropologie nu poate face chiar totul: adică nu poate deveni singură, de la o pagină la alta, dându-se peste cap, istorie literară. Intenţia şi programul nu ţin loc de construcţie. Aici, la nivelul t