In mod neobişnuit, premiul Nobel s-a acordat în acest an - după cum deja ştiţi - unui scriitor uşor de ghicit: lui Orhan Pamuk, născut pe 7 iunie 1952, la Istanbul, într-o familie înstărită. Tatăl său a fost inginer ca şi unchiul şi bunicul său dinspre tată care a pus bazele bunei stări a familiei. în copilăria sa, Orhan a visat să devină pictor, dar influenţat de sfaturile mamei sale studiază arhitectura, apoi gazetăria, la Universitatea din Istanbul. între anii 1985-1988 trăieşte în U.S.A. şi e cercetător la Universitatea din Iowa. Locuieşte la Istanbul. Când Horace Engdahl a anunţat noul câştigător al premiului Nobel, n-a mai făcut acea pauză producătoare de mari emoţii. A spus jurnaliştilor entuziasmaţi că e vorba de un scriitor mereu în căutarea sufletului melancolic al oraşului în care s-a născut, găsind mereu noi simboluri, embleme unice pentru a exprima lupta dintre culturi şi împletirea lor în timp. Ca foarte mulţi scriitori din generaţia sa, Pamuk revine la tema oraşului, în cele zece romane groase, scrise până acum. Şi în mod special la descrierea decăderii familiei sale înstărite în paralel cu decăderea oraşului natal, Istanbul, care fusese odată centrul puterii imperiului otoman. Oraş al cărui nume s-a făcut şi desfăcut în atmosfera de vis a Turciei care a sedus şi inspirat mari creatori ca Flaubert, Mozart, Gunnar Ekelof şi mulţi alţii. Există un ton plin de mândrie în stilul lui Pamuk, mândrie observată chiar la turcii Suediei, simpli vânzători de fructe şi zarzavaturi, trezind respect şi admiraţie într-un timp în care emigranţii sunt dispreţuiţi, punându-se sub semnul întrebării chiar dreptul lor de a exista. La începutul venirii mele în Suedia auzisem deja vorbindu-se de Orhan (nume de sultan) Pamuk (bumbac) în casa prietenilor mei, Anne-Marie şi soţul ei, fotograful de renume internaţional, Lutfi Özök. Pe Lutfi l-am cunoscut la Bucureşti când venise