Un poet de o factură cu totul specială de la sfârşitul anilor '80, despre care astăzi nu se mai vorbeşte deloc, este Radu R. Şerban. Născut în 1953 şi decedat prematur în 1991, Radu R. Şerban, fiul compozitorului omonim, aparţine biologic faimoasei generaţii optzeciste, dar aproape nimic din lirica sa nu trimite cu gândul la artele poetice ale lui Cărtărescu, Muşina & comp. Structural, poezia sa descinde din Blaga şi Doinaş, iar ca imaginar se situează exact la polul opus al poeziei optzeciste. Nimic nu este mai străin viziunii lui Radu R. Şerban asupra poeziei decât banalul, cenuşiul cotidian, trăirea soft, intertextualitatea ironică, aluziile culturale transparente, coborârea limbajului poetic la nivelul străzii, viziunea în cheie minoră asupra lumii şi echivalenţele ei stilistice. Adică, exact elementele care conferă identitate liricii pionierilor postmodernismului românesc. Deşi, a fost mai mult decât familiarizat cu literatura postmodernă (s-a ocupat, printre primii la noi, de traducerea unor autori consideraţi stâlpi ai prozei postmoderne, precum John Barth sau Thomas Pyncheon), Radu R. Şerban a optat în lirica proprie pentru cu totul alte modele. Se simte, în scrisul său, influenţa gândirii lui Nietzsche, dar şi a altor autori cu care poetul are vădite afinităţi. Unii sunt amintiţi în dedicaţii sau chiar în textul poemului (William Blake, Kafka, Cehov, Shakespeare, Labiş), la alţii trimiterile sunt indirecte şi ţin de o anumită viziune asupra lumii (Kierkegaard, Blaga, Dostoievski) sau de un tip de retorică poetică (Hölderlin). ditura Paralela 45 (a cărei serie de antologii poetice merită toate laudele) oferă un excelent prilej de recuperare a operei acestui poet despre care s-a vorbit foarte puţin. Antologia Înmires­matele prăpăstii (titlul cărţii este inspirat de poemul omonim) însumează cele două volume publicate de autor în timpul vieţii, Troienii (1985) ş