Vasile Gogea e, indiscutabil, una din cele mai frumoase conştiinţe civice pe care le avem la ora de faţă. Intelectual rasat, n-a şovăit a-i îndemna la revoltă anticomunistă pe muncitorii braşoveni, faptă pentru care s-a văzut schingiuit de băieţii cu ochi albaştri, şi, în confruntarea cu atît de confuza şi dezamăgitoarea stare de lucruri postdecembristă, a rămas pe poziţia unei intransigenţe şi a unei demnităţi ireproşabile. Ceva ascetic şi sacrifical există în fiinţa d-sale, dar fără fanatism, căci fibra-i intimă adăposteşte vocaţia poeziei. E drept, slujirea istoriei în mers nu e străină acesteia (Jacob Burckhardt a calificat "minunatul spectacol al istoriei" drept "poezie"), dar nu o dată practica expresiei poetice asociată politicii devine gesticulaţie (prea) amplă de tribun, grandilocventă exhortaţie. Nimic mai departe de Vasile Gogea decît o atare formulă. Căldura factice e respinsă, dezinvoltura e jugulată în numele unui program sever, al unei discipline care tinde spre concentrare, spre lapidaritatea emblematică a inscripţiei. Familiarul, proximitatea apar sacrificate în beneficiul tonului refrigerat, al unei distanţări, al unei înstrăinări. Ne putem gîndi la Bertoldt Brecht (deşi acesta a eşuat, după cum se ştie, pe o baricadă ideologică lamentabilă), care, la începutul activităţii sale, a făcut din "înstrăinare" deviza doctrinei sale asupra poeziei, recomandînd ca ea să fie aplicată prin înlăturarea tuturor motivaţiilor consacrate ale unei teme. Reţeta lui Vasile Gogea e cea a prozaismului voit precum o uniformă aplicată graţiei, menită a o reliefa în contrast: "Să-ţi redescoperi durerea/ cum soldatul întors din prizonierat.// Să-ţi recunoşti suferinţa/ cum broasca ţestoasă plaja.// Să-ţi bagi perfuzia în vena ascunsă/ cum firul de iarbă în ochiul de melc.// Să nu mai ieşi niciodată din tine/ precum Ieudul din Ioan Es. Pop...". Faţă inversă a poeziei, turnu