Texte pline de cuminţenie, odihnitoare, cu adresă, cu plasticitate. La vârsta dvs. poeţii ating de obicei culmea expresivităţii lor, îşi privesc detaşaţi experienţele, îmblânziţi şi descriptivi cu poveştile proprii cărora le cunosc gustul şi le comprimă în cuvinte puţine. Retorica scade în intensitate, sugestia triumfă, dialogul intră detaşat într-un peisaj sufletesc pentru doi tatonând jucăuş, întrebând şi purtându-l de mână pe interlocutorul încrezător, pregătit să primească daruri: "Aligatori sunt peste tot./ Ce-i suflete, în scufundare, laguna te sperie?/ Nopţile cred că voi vizita lianele şi cerul, iar tu, vino cu mine,/ E timp să nu murim." (Seriozitate) Din acest poem am lăsat pierdute doar patru cuvinte, convinsă că veţi înţelege de ce. "Oraşul meu adună pietre./ Noaptea prind viaţă, se iubesc./ Vino cu mine şi spulberă nisipul./ Ai să vezi copiii pietrelor dansând./ Te ascunzi?/ Uiţi că pietrele îl cunosc pe Pitagora." (Adepţi) Ceea ce am eliminat din primul text, am lăsat să fie în cel de-al doilea, la locul lui. Să ne ferim, deci, să spunem de două ori acelaşi lucru, cu aceleaşi cuvinte! Textul intitulat Cred mi se pare deficitar la capitolul limpezime. Miza lui poate creşte dacă îl reluaţi, şi urmărind dacă ideea reuşeşte să se transmită cititorului nevăzut. Ar deveni un poem bogat din momentul în care l-aţi mântui de eliptism la nivelul fiecărui vers. Frumos şi poemul Şoapte! Am lăsat la urmă discursul unui pastel amoros, al cărui titlu nu acoperă decât vag starea care v-a dominat la scrierea lui: "Apa, verdele pietrei,/ Ne ducem spre ţărm,/ Tu acolo,/ Sporadic norii coboară,/în mine se va rupe o lume spre tine,/ Ne ţinem de mână,/ Uite pianul pe nisipul ud,/ Ne umplem golul din suflete,/ Corăbii spre alte zări,/ Ce ne facem fără valuri,/ Dacă e linişte ne refugiem,/ Va veni seara,/ Şi caii pe ţărm vor goni./ Ne sperie doar scoicile,/ Ele vor inunda cu m