Dintotdeauna au existat preocupari pentru realizarea unei societati mai bune, care sa ofere conditii de viata superioare membrilor ei. Preocuparile acestea au inceput din Grecia antica, fiind considerate importante de multi intelepti ai acelei epoci. (Cu vremea, inteleptii au fost retrogradati la rang de intelectuali; ultima retrogradare, si cea mai penibila, s-a intâmplat la noi, in zilele noastre, când au fost identificati ca parlamentari.) Sa remarcam ca oamenii simpli au manifestat interes fata de soarta lor numai in situatia unor manifestari violente; in rest, ei au suportat viata, asa cum era, considerând de cele mai multe ori lipsurile ca o fatalitate. Toate modelele antichitatii (Pitagora, Platon etc.) plecau de la premisa ca identificarea si manifestarea valorilor morale superioare sunt apanajul unui numar infim de membri ai societatii, meniti s-o conduca intr-o maniera democrata. Dupa Democrit, democratia este preferabila, indiferent de conditiile de existenta pe care le ofera. „Saracia in democratie este cu atât de preferat asa-zisei bunastari a cetatenilor sub imparati, pe cât este libertatea mai buna decât sclavia“. Alte modele imaginate mai târziu (Morus, Campanella, etc.) aveau o amprenta pronuntata de idealism. Leibniz (atât de acid ridiculizat de Voltaire) credea ca prin educatie si cultura, oamenii vor deveni mai buni, iar moravurile mai curate; dar si cultura si moravurile sunt functii de timp. Daca privim marile civilizatii (macar pâna la Leibniz, cea greaca, romana, araba, de pilda) ajunse la apogeu, acestea au disparut tocmai din cauza opulentei si a decaderii moravurilor. Azi, in Europa se experimenteaza o noua forma de organizare, Uniunea Europeana, despre care se spera, si unele semnale o confirma, ca va constitui un pas inainte. (O mica paranteza. Inaintea lui Schuman si Jean Monnet, considerati parintii Europei unite, W. Dworak publica la V