Studentă fiind, visam ca după terminarea şcolii să îmi fac bagajele şi să plec în străinătate. Era visul majorităţii tinerilor din generaţia mea, să părăsească ţara pentru a-şi face o viaţă mai bună afară (ciudată această expresie care nu numai lingvistic, ci şi mental delimitează spaţiul românesc de restul lumii ca şi cum noi, aici, am fi prizonierii unui blestem de care nu mai scăpăm!). Era perioada în care intrarea României în Uniunea Europeană era o chestiune relativ îndepărtată, o discuţie care nu preocupa în mare măsură nici societatea civilă, nici conducătorii ţării. Soluţia pe care o reprezenta acel "afară" era singura garanţie că, muncind pe brânci, puteai să-ţi faci un rost, că puteai să te aştepţi la un trai decent, la respectul celorlalţi şi mai ales la o minimă siguranţă a ta ca individ.
O vreme am avut senzaţia că acest val al intenţiei tinerei generaţii de a părăsi România a trecut. Că lucrurile la noi au intrat pe un făgăş normal, că au început să se aşeze, că ne raliem la valorile europene. Îmi dau seama acum că de fapt a fost o falsă impresie, că România sfârşitului de an 2006 nu este convingătoare pentru nişte oameni care vor să muncească, să aibă performanţe, să respecte un set de valori bine stabilite. Nu spun nimic nou. Nu am ştiut, noi românii, niciodată să ne apreciem şi să ne păstrăm oamenii valoroşi. Trist şi îngrijorător nu este faptul că pleacă doar tinerii, ci şi cei care reprezintă pentru cultura română o referinţă. Exemplul Brâncuşi sau exemplul Eliade sunt celebre şi nu mai este necesar să le repetăm. De câtva timp însă a anunţat şi Mircea Cărtărescu, care, în ciuda cârcotaşilor şi răuvoitorilor care au încercat să-i găsească bube-n cap, reprezintă o voce însemnată a literaturii române de azi, că va emigra în Statele Unite. Deh, America este în momentul de faţă cea mai efervescentă scenă culturală a lumii, este locul unde se