Pe la 1800, italienii ajunsesera asa de saraci, incat au fost obligati sa-si incerce norocul in lumea larga, pentru a putea supravietui. Unii au emigrat dincolo de Ocean, altii in tarile bogate din Europa, printre care, la vremea aceea, se afla si Romania regelui Carol I. Asa au ajuns friulanii din Alpii Italiei in Carpati. Zeci de mii de oameni au pornit de-a lungul timpului dupa Ursa Mare, stabilindu-se, uneori pentru toata viata, printre romanii a caror inima batea la fel ca a lor.
Romania era "taramul promis". La inceput, asta a fost un zvon, o vorba purtata de vant, prin satele de la poalele Alpilor. Apoi s-a auzit ca e un loc paradisiac, cu privelisti ca-n rai, ce se intinde de la Marea Neagra pana dincolo de Carpati. Primii care au plecat intr-acolo sa-si incerce norocul au fost friulanii italieni din nordul peninsulei. Si, pe masura ce se intorceau cei plecati, zvonurile despre frumusetea locurilor si bunatatea oamenilor se confirmau. Sute de friulani din nordul Italiei au pornit atunci catre Romania. Pe jos, in carute, familii intregi sau numai barbati, au luat-o in sus, spre Carpati. Era in jurul anului 1800. Intreaga Italie era pe-atunci scufundata in saracie si foametea facea ravagii. In mod ciudat insa, cei care au plecat spre Romania au fost friulanii. Din urma ii impingea saracia, dar inainte ii atragea ceva inexplicabil, ceva mocnit de secole in adancul sufletului. Era poate un dar de la stramosii friulani, care stiau drumul spre Romania inca de pe vremea romanilor. O amintire.
Cu roaba peste munti
Valiza era maronie, din lemn, cu manerul din fier innegrit. Langa ea erau aliniate ca pentru expozitie doua ciocane, o lopata cu coada scurta, un topor, o patura, cateva cutite si o boccea de panza cu fructe uscate. Asta era tot ce putea lua un drumet cu el. Lumina din spatele muntilor devenea tot mai alba si mai puternica.
