La Biblioteca Centrala Universitara.
Timpul nu iarta pe nimeni: si artistilor, ca si celorlalti oameni, le fura, dram cu dram si zi dupa zi, tineretea, frumusetea si forta. Dar lor, cel putin unora dintre ei, cu putin noroc, le confirma opera inainte ca moartea sa faca acest lucru. In 1981, cand a fugit din Romania, sculptorul Nica Petre era un barbat seducator si un artist despre care cronicile erau mai mult decat favorabile. Numai bun de inregimentat in armata de proslavitori ai "epocii de aur" si ai "geniului din Carpati". Pe Balanica Petre insa, fiu de tarani din Brailita, care a inteles ca va fi artist modeland lutul din rapa satului, l-au enervat in asa masura aceste propuneri insistente, ca si disponibilitatea unora dintre colegii sai artisti pentru ele, incat a ales calea exilului. Voia sa lucreze liber, dupa propriile idei, dupa inspiratia sa unica. Pinul si artarul argintiu pe care i-a gasit in Canada s-au lasat fara impotrivire sub dalta sa. Chiar daca ducea dorul marmurei din Grecia si a pietrei din carierele Magurei Buzaului, a stat acolo 25 de ani si a lucrat intr-un ritm neomenesc. Din cand in cand, primavara, picta gradini si livezi inflorite din Toronto. Continuator al lui Brancusi, dar fara sa-l imite, ci doar urmandu-i sursele de inspiratie si metodele de esentializare a formei, cu geniul pietrarilor de la tara, cu imaginatia si stilizarea lor, dar familiarizat si cu sculptura preclasica greceasca, Nica Petre a reusit, ca si Brancusi, sa obtina o confirmare internationala a talentului sau. L-au recunoscut Japonia, care l-a distins cu Marele Premiu la Concursul International de Sculptura "Henri Moore" de la Hakone si i-a achizitionat lucrari de anvergura, Canada si Statele Unite (Premiul Juriului la Concursul International de Sculptura - Universitatea din Birmingham, Alabama) si tarile Europei (Austria, Ungaria, Germania, Grecia), unde a
