- Social - nr. 223 / 13 Noiembrie, 2006 Autorii de carte, ca si reporterii cunosc faptul ca, in majoritatea cazurilor, titlul se pune... la urma, dupa ce scrierea, trecand prin toate chinurile facerii, dobandeste "rotundul" preconizat. Cred ca, in cazul de fata, in ceea ce o priveste pe autoarea celor 20 de legi ale optimismului, lucrurile au stat altfel, titlul insusi fiind generatorul alcatuirii volumului, mozaicat doar in forma, nu si in continut, fiecare secventa de viata - interioara sau exterioara - purtand amprenta nu atat a optimismului, cat a "misterului" Monalisei. Este, cu adevarat, oare, optimist surasul Gioccondei? Si, in fond, de ce zambeste? Este intrebarea al carei raspuns il tot cauta, de secole, atat exegetii operei lui Leonardo da Vinci, cat si cei care poposesc, la Muzeul Louvre din Paris, in fata micului (ca dimensiuni) tablou, considerat una dintre capodoperele picturii universale. Unii considera ca femeia nobila care i-a pozat lui Da Vinci era gravida si ca surasul o aureoleaza pe purtatoarea noii creatii. Altii, mai nou, afirma ca pictorul ar fi avut meteahna de a le juca farse clientilor si privitorilor, "imprumutand" propriul sau chip unor personaje, reprezentative sau nu, femei sau barbati, din tablourile sale. Asa se intampla, se pare, in "Cina cea de taina", dar si, din cate afirma specialistii contemporani, in portretul Gioccondei. Ipoteza, desi indrazneata, n-ar trebui scoasa din calcul, luand in consideratie geniul plurivalent al artistului - inclusiv in proiectarea, mai in joaca, mai in serios, a unor complicate dispozitive tehnice, devansandu-i epoca si servind ulterior ca punct de plecare in industria de armament. Leonardo era, inainte de toate, un "homo ludens". Nu intamplator, Monalisa poarta numele Giocconda, care, in italiana, s-ar traduce... "jucausa", nicidecum "bucuroasa", ori... "optimista"! Lui Da Vinci ii placea... sa se