Ma numesc Cristina si am 16 ani.
Motivul pentru care v-am scris este urmatorul. Iubesc rubrica "Din lumea necuvantatoarelor" si povestile cu animale. Daca-mi permiteti, va voi spune si eu una.
Cu multi ani in urma (eram in clasa a Iv-a), am primit cadou doi papagali verzi, pui. Cu dragoste si cu rabdare, am invatat sa am grija de ei. Dupa vreun an, ne-am obisnuit unii cu altii. Seara, cand veneam de la scoala, le dadeam drumul prin bucatarie. O ora. Era ora mea si a lor. N-am sa uit niciodata cand am deschis pentru prima oara usa coliviei. Cred ca o jumatate de ora a durat pana cand au indraznit sa iasa. Dupa aceea... Dupa aceea ne-am imprietenit. Nu le mai era frica de mine. Veneau pe umarul meu si mi se jucau in par. Aveam o pereche de cercei cu piatra, de al caror gust erau incantati. Uneori coborau pe mine, ajutandu-se cu ghearele si cu ciocul. Erau atat de simpatici! Ii priveam si ma simteam fericita. Ii iubeam si mi se raspundea la fel.
Daca ii chemai, veneau pe degetul intins. Cand vedeau cana din care beam, stiau ca asta inseamna "apa" si, din zbor, se asezau pe marginea ei si bagau capul inauntru, vrand parca sa spuna: "Acum e cana mea si vreau sa fac baie!". Dupa baie, se asezau sus, pe galerie, sa-si curete penele. Apoi, cand eu si mama mancam, se asezau pe marginea cosului de paine si ciuguleau si ei.
Dar bucuria lor cea mai mare o constituiau hartia si verdeturile. Mancau cu cea mai mare placere coaja de pepene si paine. Cand erau liberi, ciuguleau varul de pe pereti si chiar i-au gaurit in cateva locuri.
Insa aceasta fericire n-a durat prea mult. Cand plecam vara in vacanta, ii lasam in grija unei vecine. Mai tin minte si acum. La intoarcerea acasa, am urcat scarile in graba. Mi-era dor de ei, nu-i vazusem de aproape doua luni. Cand am intrat, ochii mi s-au oprit pe colivia goala. Cu inima batand si inca refuzand sa cred
