"O legumă de viţă nobilă", aşa alinta conopida una dintre prietenele mamei, Viorica. Era, ca şi mine, înnebunită după această căpăţână albă, cu smocuri verzi, stufoase, asemuită "O legumă de viţă nobilă", aşa alinta conopida una dintre prietenele mamei, Viorica. Era, ca şi mine, înnebunită după această căpăţână albă, cu smocuri verzi, stufoase, asemuită cândva cu buchetul miresei. O unduia în fel de fel de sosuri, o tăvălea prin pesmet, o garnisea cu brânză, ou sau maioneză. Iar murată era pur şi simplu divină! Dar de ce "de viţă nobilă"? Mi se părea că e la îndemâna oricui. şi că în orice casă, ca şi a mea, nu lipsesc sufleurile sau budincile cu conopidă. Aveam să mă înşel. şi să descopăr, cu stupoare, că există şi români - şi cam mulţi - care nu agreează conopida. Sau care nu-şi aduc aminte de ea decât toamna, când încep să-şi înşiruie pe balcon borcanele cu murături. Răsfoind mai târziu vechi cărţi sau reviste de gastronomie, am încercat să reconstitui tradiţia conopidei în arta culinară românească. În cicluri ca "mesele ţăranilor români" sau "mesele bătrânilor" am dat peste mai multe reţete cu raci, scoici, sitari sau prepeliţe decât cu această "nobilă" surată a verzei. Doar o musaca de conopidă mi-a atras atenţia. E mai mult o poezie decât o reţetă: "Se aleg trei, chiar patru conopide, frumoase, grele, înflorite ca un zâmbet încet de femeie cu buze pline şi se fierb în apă sărată. Iar aşa fierte şi răcite se scurg de zeamă şi se trec printr-o sită de păr rară; deosebit se taie în bucăţi mici ficatul de viţel, se opăreşte şi se toacă. Se pregăteşte în unt împreună cu câteva cepe fragede, iar apoi se amestecă cu piper negru, cu sare şi cu ouă crude. Tot cu unt se unge o tavă lungă, se fulguieşte cu pesmet şi se aşază un rând de conopidă, unul de ficat şi iarăşi până-i aproape plină. Coaptă la cuptor cu răbdare, curând este gata să se cunune cu-un vin alb şi înmire