Vedem astfel ca ostilitatea fata de George W. Bush este mai veche decit razboiul din Irak si chiar mai veche decit prezenta sa la Casa Alba. Infringerea republicanilor si a presedintelui Bush la recentele alegeri a fost primita cu o vizibila satisfactie mai peste tot in Europa. Aceasta opinie n-a fost tulburata nici macar atunci cind intra in fuziune cu aceea a presedintelui Iranului, teroristilor din Al Quaida sau a lideilor unor republici bananiere. Toata lumea a pus acest esec electoral pe seama Irakului. Este drept, sint putine alte explicati mai la indemina. Economia americana n-a mers niciodata mai bine, impozitele au scazut, iar prestatia publica a presedintelui este la fel de buna sau rea (dupa gust!) ca intotdeauna. Mai cu seama in ce-i priveste pe europeni, pare cit se poate de evident ca victoria democratilor este un semn ca ei au avut dreptate atunci cind s-au opus interventiei americane contra lui Saddam Hussein. Ei vad chiar aici un semn prin care intreaga politica externa americana din ultimii ani primeste un vot de blam, fie ca este vorba de Irak, de Guantanamo sau de relatia cu Venezuela lui Chavez. O politica pe care multi o judeca drept interventionista pina la aventurism, unilaterala pina la dictat. Din fericire, printr-un miracol, desi mai tirziu decit ar fi vrut unii, americanii au sesizat semnalele contemporanilor lor lucizi din lumea intreaga si i-au aplicat o corectie meritata baiatului cel rau, George W. Bush. De altfel, atunci cind, recent, un sondaj mondial il indica pe acesta drept cel mai rau om al planetei, inaintea lui Bin Laden, Ahmadinejead, Putin sau atitor altor tirani din lumea larga, nimeni n-a parut a fi surprins. Irakul a devenit, astfel, o metafora a aventurismului in politica externa. A gindirii simplificatoare, de cowboy, dar si a unei fome noi de export revolutionar: impunerea democratiei cu forta. Este vorba, asadar, de o