În orice anotimp, dar mai ales toamna cea mai frumoasă zonă a urbei mi se pare Oraşul de Sus. Zona Cetăţii. Clădirile vechi, impunătoare, veşnic revendicate…şirul de vilişoare discutabil renovate, pentru că termopanele oricât de utile ar fi, strică arhitectura originală… asfaltul trotuarelor schimbat cu dale ce imită ecrazitul din jurul cetăţii… bulevardul cu foaierul gălbui al copacilor seculari… un amestec de arhaic-patriarhal şi modern… pietrişul alb atent întreţinut de mâini nevăzute te duc cu gândul la vremurile de mult apuse, când bulevardul era sinonim cu plimbările lungi, până în noapte, răscolind cu paşi agale covorul gros de frunze galbene sub crengile întortocheate, întreţesute ca într -un labirint vegetal… Cu puţină imaginaţie îi putem vedea cu ochii minţii pe cei doi Bolyai mergând la o cafea, la cea mai veche căsuţă de pe deal, de pe strada Mihai Viteazul… Căsuţa aceea acoperită cu şindrilă, micuţă şi totuşi avănd ceva provocator, privind cu mândrie cu gemuleţele ei spre trecătorii celui mai nou secol… Ce vremuri! Încercările de a transforma, de a trezi din amorţeală această zonă, sunt sortite eşecului din start. Zidurile, casele opun rezistenţă. Se schimbă culoarea faţadei, dar esenţialul rămâne neatins. Nici barurile de noapte, discotecile nu rezistă decât dincolo de perimetrul vechiului oraş. Drumurile lărgite, noile parcuri, semafoarele, încetinitoarele de viteză la trecerea de pietoni-mai degrabă potenţiale provocatoare de accidente, căci în încercarea lor de a le ocoli, maşinile fiind înainte de o curbă, foarte uşor se pot ciocni…nimic din tot ce e modern n -a reuşit să altereze adânc înrădăcinatul aspect medieval. În spatele vechilor case răsar vile noi, imense construcţii, de culori diferite, dar la fel de ţipătoare şi de un gust îndoilenic. Cu căt mai mare, cu atât mai monstruoasă. În căutarea unui loc cât mai izolat, au ajuns să acopere t